Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (I)

CONFLICTUL DINTRE GEŢI ŞI DARIUS (514 a.Chr.)

Cauzele conflictului dintre Imperiul persan şi sciţi au fost complexe. Potrivit explicaţiei date de Herodot, ar fi fost vorba de o expediţie ce a avut ca scop pedepsirea sciţilor care locuiau în spaţiul nord pontic, întinzându-se la vest până către linia Nistrului. Urmărindu-i pe cimmerieni, sciţii efectuau dese incursiuni în provinciile asiatice ale Imperiului persan. Dar asemenea incursiuni avuseseră loc cu circa două secole înainte, astfel încât pedepsirea atât de târzie a făptaşilor, dacă ar fi fost invocată de perşi, a putut servi cel mult ca pretext pentru atacarea sciţilor. O explicaţie plauzibilă este aceea că Imperiul persan, aflat într-o perioadă de intense pregătiri în vederea unei confruntări cu polisurile greceşti din Peninsula Balcanică, a urmărit să-şi asigure frontierele asiatice nordice şi de el, a forţelor scitice. Expediţia putea fi şi o demonstraţie de forţă în Peninsula Balcanică, pentru captarea tracilor şi macedonenilor în sfera influenţei persane şi implicit, pentru izolarea Eladei. În cazul în care ar fi reuşit, expediţia din anul 514 a.Chr. ar fi creat nu numai uriaşe avantaje strategice Imperiului persan, aducând în stăpânirea lui Darius întregul complex al comunicaţiilor pe uscat şi pe mare dintre Europa şi Asia, cu toate foloasele economice şi politice care decurgeau din aceasta; oricum, Marea Neagră ar fi devenit, în fapt, un „lac” persan.

Pentru războiul împotriva sciţilor, au fost concentrate forţe uriaşe - Herodot le evaluează la 700.000 de oameni şi 600 de corăbii. După trecerea pedestrimii şi cavaleriei pe ţărmul european al Hellespontului, flota a primit ordin să se îndrepte spre gurile Dunării şi să pătrundă în amonte pe fluviu până la un loc potrivit unde trebuia să construiască un pod destinat forţelor terestre care, între timp, urmau să înainteze prin zona tracă spre nord. Podul fusese întins „cale de două zile” în susul fluviului, de la mare, acolo „unde se răsfiră gurile Istrului” (Herodot, IV,89) - undeva între oraşele de azi Tulcea şi Isaccea (jud.Tulcea). Marşul forţelor terestre persane s-a desfăşurat pe un itinerar care, în linii generale, a urmat linia ţărmului vestic al Mării Negre, neabătându-se mult spre interiorul peninsulei. Nici coloniile greceşti, nici triburile trace nu s-au ridicat împotriva forţei de invazie persane.

Singura rezistenţă de care s-a izbit Darius în înaintarea lui a venit din partea geţilor. Din păcate, Herodot nu dă nici un amănunt în privinţa locului sau a desfăşurării acţiunii. Se poate presupune numai că împotrivirea cu armele a fost iniţiată de o uniune de triburi getice. Având în vedere superioritatea armatei persane, atacurile geţilor vor fi îmbrăcat forma hărţuirii, executată de arcaşi călări. Faptul că Herodot a menţionat acest episod s-a datorat, desigur, înainte de toate caracterului lui neobişnuit, singular în raport cu atitudinea neamurilor tracilor de sud - care „i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire” (Herodot, IV,93) - dar nu este exclus ca atacurile geţilor să fi avut şi o amploare deosebită căci, referindu-se la rezultat, istoricul grec atribuie o importanţă demnă a fi subliniată biruinţei repurtate de perşi.

Acest episod constituie prima afirmare militară a locuitorilor spaţiului carpato-danubiano-pontic într-o confruntare cu armata unei mari puteri expansioniste cum era, în epocă, Imperiul persan. Apreciind calităţile militare ale geţilor şi tactica aplicată de ei în luptă, regele Darius s-a străduit apoi să determine o parte din ei să se alăture armatei persane în expediţia desfăşurată la nord de Dunăre.

Despre etapele următoare ale înaintării oştirii persane prin spaţiul dintre fluviu şi mare se cunosc puţine detalii. Este de admis că alte rezistenţe nu au mai fost întâlnite în cale, iar cetăţile-colonii greceşti se vor fi supus fără rezistenţă. Oastea sciţilor condusă de Idanthyrsos continua să rămână - judecând după aprecierile lui Herodot - superioară celei persane în ceea ce priveşte mărimea efectivelor, în schimb, ea era inferioară adversarului din punctul de vedere al organizării şi dotării cu material. În această situaţie, sciţii au adoptat de la începutul campaniei singura tactică adecvată: evacuarea familiilor şi a bunurilor din calea adversarului şi hărţuirea acestuia, fără a angaja o bătălie decisivă care le-ar fi fost fatală. Prin această tactică, aplicată se pare şi în alte împrejurări asemănătoare - scria Herodot – „este cu neputinţă să le scape cineva când vine cu oaste împotriva lor, şi nimănui nu-i stă în putere să dea de ei dacă ei înşişi nu vor să se arate. Căci sciţii n-au nici cetăţi, nici ziduri întărite ci toţi îşi poartă casa cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu din arat, ci din creşterea vitelor şi locuiesc în căruţe; cum să nu fie ei de nebiruit şi cu neputinţă să te apropii de ei?” (Herodot, IV,46).

Lipsa de provizii şi privaţiunile de tot felul l-au determinat pe Darius să ordone retragerea. Aceasta s-a efectuat pe un itinerar nu mult diferit de cel urmat în prima parte a războiului, armata persană fiind adeseori hărţuită de sciţi.

Consecinţele războiului din anul 514 a.Chr. au fost complexe. Pe de o parte, puterea scitică a rămas intactă şi, deşi nu s-a mai revărsat spre vest, s-a dovedit în continuare capabilă de periculoase incursiuni în zona litoralului vest-pontic, până în Peninsula Balcanică. Datorită rezistenţei geţilor, acţiunilor de împotrivire ale sciţilor şi înfrângerilor înregistrate de perşi în alte zone, trupele expediţionare nu au reuşit să-şi stabilească autoritatea la nord de Dunăre. Mai mult, probabil şi ca o consecinţă a zdruncinării prestigiului Imperiului persan, Darius a avut ulterior de înfruntat puternicele frământări, transformate într-o răscoală, ale cetăţilor greceşti din Asia Mică.

CONFLICTUL DINTRE UNIUNEA GETO-ODRISĂ CU GRECII

Prefaţată de războiul din 514 şi de răscoala cetăţilor ioniene, seria marilor confruntări militare dintre Imperiul ahemenid şi Elada - cunoscute sub denumirea de războaiele medice - a fost inaugurată de puternica expediţie terestră şi navală pusă sub comanda generalului Mardonios, ginerele regelui Darius I, care în anul 494 a.Chr. a fost dirijată de-a lungul litoralului tracic al Mării Egee împotriva polisurilor continentale. Desfăşurate cu intermitenţă pe uscat şi pe mare, până la 449 a.Chr., războaiele medice au fost jalonate de bătălii cu rezonanţă în istoria lumii antice: Marathon (490 a.Chr.), Thermopyle şi Salamina (480 a.Chr.), Plateea şi Mycale (479 a.Chr.), gurile râului Eurymedon (467 a.Chr.), Salamina (449 a.Chr.). Nu se consumaseră încă ultimele bătălii cu perşii când vechile rivalităţi dintre polisurile continentale - trecute pe un plan secundar, dar nu dispărute în timpul războaielor medice - au degenerat într-un lanţ nesfârşit de conflicte armate denumite îndeobşte războiul peloponesiac.

Spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost implicat şi el, episodic, în marile desfăşurări istorice din secolul al V-lea a.Chr. Repetatele modificări survenite în raporturile de forţe dintre beligeranţi, însoţite de schimbări notabile în configuraţia politică a Peninsulei Balcanice, au avut urmări directe asupra sorţii geţilor, îndeosebi a celor de la sud de Dunăre. Profitând de desfăşurarea generală a războaielor medice, care a condus la slăbirea şi ulterior la lichidarea prezenţei persane de pe litoralul vestic al Pontului Euxin, odrisii au pus, după 480 a.Chr., bazele primului stat atestat documentar în lumea sud-tracă. Nucleul iniţial al acestui stat a cuprins un teritoriu restrâns, limitat de văile cursurilor inferioare ale fluviilor Mariţa şi Ergenes (Erghene), precum şi de masivul Strangea spre nord-vest. Ulterior, sub regii Teres I (450-431 a.Chr.) şi mai ales, Sitalkes (431-424 a.Chr.), regatul odris s-a extins considerabil, înglobând alte triburi trace şi cuprinzând în hotarele lui o parte a teritoriului locuit de geţii dintre Balcani şi Dunăre. Astfel, geţii au fost angajaţi în evenimente militare atât spre nord, cât şi spre sud, unde regii traci, în special Sitalkes, s-au vădit preocupaţi să-şi extindă continuu stăpânirea.

Un asemenea eveniment a avut loc în timpul domniei regelui Teres I. Concomitent cu extinderea stăpânirii odrise spre nord, în unele zone dintre Haemus şi Istru, asupra teritoriului getic se produsese şi o înaintare a triburilor scitice conduse de Ariapeithes către gurile Dunării, astfel că fluviul devenise aici hotar între cele două puteri. Relaţiile dintre acestea s-au menţinut la început paşnice, întărite şi prin căsătoria lui Ariapeithes cu fiica regelui odris. Dar după moartea lui Teres şi a lui Ariapeithes raporturile scito-odrise au înregistrat o înrăutăţire bruscă datorită amestecului reciproc în disputele dinastice în care erau antrenate deopotrivă păturile conducătoare respective. Scitul Octamasades, care reuşise în acest timp să preia moştenirea lui Ariapeithes şi Sitalkes I, urmaşul lui Teres la tronul odris, şi-au concentrat armatele în zona Dunării maritime, în ultimul moment conflictul armat a fost totuşi evitat iar relaţiile de vecinătate paşnică s-au restabilit.

După ce s-a asigurat în prealabil de asentimentul Atenei şi a primit promisiuni de sprijin, Sitalkes I a trecut la pregătirea unei campanii militare decisive împotriva statului macedonean rival, în zona principală de concentrare a oastei trace - situată, probabil, nu departe de confluenţa râurilor Hebros (Mariţa), Tonzos (Tungea) şi Arda - s-au adunat, potrivit relatării lui Tucidide, circa 150.000 de luptători. Dacă nucleul acestui uriaş corp de oaste îl formau triburile odrise şi cele vecine înrudite cu ele, în schimb marea lui masă de luptători era compusă din contingente furnizate de alte neamuri trace, inclusiv unele din afara stăpânirii lui Sitalkes. Alături de acestea, la campanie au luat parte masiv şi triburile getic dintre Haemus şi Istru, până la vărsarea fluviului în mare. Aproape toate triburile trace de nord şi nord-est, împreună cu geţii, au format partea dominantă a cavaleriei înarmate cu arcuri, care, în ansamblul oştirii odrise, reprezenta circa o treime, celelalte două treimi fiind alcătuite din pedestraşi. [...] geţii şi locuitorii de prin acele părţi sunt vecini cu sciţii, au acelaşi port şi sunt toţi arcaşi călări [...]Tucidide, II, 96.

Parcurgând aproximativ itinerarul Pazargik - Dolna - Bania - Samokov - valea Strymonului (Struma) - masivul Kerkine (Ograjden) - Doberos (Dojran), armata comandată de Sitalkes I a pătruns în Macedonia şi a înaintat relativ uşor până la est de Felia, capitala statului rival. Dar, nepregătită pentru a asedia aşezările fortificate, resimţind acut lipsa de alimente şi gerurile iernii, ea a trebuit să se retragă după o lună de la declanşarea campaniei. A fost un război cu rezultate nedecise, care nu a rezolvat nici unul din obiectivele vizate de regatul odris. Dimpotrivă, în interiorul acestuia s-au resimţit curând puternice tendinţe separatiste.

După moartea lui Sitalkes I, survenită în împrejurări neclare cu prilejul unei expediţii împotriva triballilor, soldate cu o înfrângere de proporţii, decăderea regatului odris nu a mai putut fi oprită; într-o fază ulterioară el s-a divizat în două şi apoi în trei stătuleţe cârmuite de „regişori” rivali.

Sub cârmuirea lui Seuthes - din păcate, izvoarele antice nu precizează care anume, primul sau al doilea – geţii sunt pomeniţi pentru ultima oară ca aliaţi ai armatei odrise; ei au participat, ca oşteni plătiţi, la luptele (de data aceasta încununate cu succes) duse în Chersonesul trac împotriva unor forţe ateniene. Din relatarea lui Polyainos rezultă că geţii sud-dunăreni au avut un rol important în obţinerea victoriei: „Pe când atenienii pustiau ţărmul mării, prin părţile Chersonesului, Seuthes angaja două mii de geţi uşor înarmaţi şi le porunci în taină să năvălească - ca şi cum ar fi duşmani - să pârjolească ţara şi să atace pe cei de la ziduri. Văzând atenienii aceste lucruri ei - judecând după cele întâmplate - îi crezură pe geţi duşmanii tracilor; deci prinseră inimă şi coborâră din corăbii şi se apropiară de ziduri. Seuthes ieşi dinlăuntrul zidurilor şi-i întâmpină pe atenieni, deoarece geţii urmau să se alăture trupelor sale. Când aceştia ajunseră în spatele atenienilor, îi atacară pe duşmani din spate; şi luându-i dintr-o parte tracii, dintr-alta geţii, îi nimiciră pe toţi” (Polyainos, Stratagemata, VII,38).

Rămas la nivelul unor contingente sporadice cu confruntările militare pustiitoare din Peninsula Balcanică în perioada războaielor medice şi peloponesiace, spaţiul carpato-danubiano-pontic a cunoscut în secolul al V-lea a.Chr. o linişte relativă şi din celelalte direcţii - situaţie menţinută, în linii generale, neschimbată până în cea de a doua jumătate a secolului următor, în aceste condiţii societatea getă a înregistrat progrese atât pe plan economic, concretizate în înflorirea civilizaţiei ei originale, cât şi în dezvoltarea organizării ei politice.