Mistere dacice

Mai puţin de cinci la sută din zona aşezărilor dacice din Munţii Orăştiei a fost cercetată sistematic, potrivit arheologilor, dar săpăturile au scos la iveală monumente şi artefacte neobişnuite, ale căror mistere nu au fost încă descifrate, ori au dat naştere a numeroase interpretări.

. Au trecut peste două secole de la primele cercetări arheologice sistematice efectuate la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei. La începutul anilor 1800, după ce localnicii au descoperit tezaure de monede preţioase din aur la Grădiştea (Sarmizegetusa Regia), specialiştii au cercetat în detaliu ruinele „oraşului necunoscut până atunci”, potrivit procuratorului Paul Torok, cel care a ordonat cercetările. 

Templele scoase la iveală au fost cercetate de-a lungul timpului de numeroşi arheologi, la fel şi locurile din împrejurimile lor şi celelalte aşezări dacice din zonă. Până în prezent, doar o mică parte din suprafaţa fostelor cetăţi dacice a fost cercetată amănunţit, susţin arheologii, iar multe dintre descoperirile rezultate continuă să dea naştere controveselor. Altele monumente şi artefacte dacice au rămas învăluite de mister. Iată câteva dintre tainele cetăţilor dacice:

1 Soarele de andezit: calendar sau altar Soarele de andezit se află în incinta sacră a Sarmizegetusei Regia.

 Monumementul cu formă ciudată ar fi avut rolul unui altar pe care se aduceau ofrande, susţineau unii istorici, precum Hadrain Daicoviciu, în timp ce alţi specialişti l-au integrat într-un aşa zis calendar dacic. În ultimii ani, soarele de andezit a devenit un loc de atracţie şi pentru amatorii de meditaţii, care consideră că este un loc care emană energii. 

2 Brăţările dacice: ofrande sau bijuterii regale Cel puţin 24 de brăţări spiralice din aur au fost descoperite în ultimii ani în zona Sarmizegetusei Regia, 

13 dintre ele fiind recuperate de autorităţile statului român în urma unor anchete complexe. Artefactele preţioase au făcut parte din obiectele aulice, de curte, ale regilor daci, susţin unii specalişti, în timp ce alţi istorici au stabilit că spiralele din aur masiv au fost folosite ca ofrande aduse zeilor. Modul în care au fost depuse unele dintre piese, fiind aşezate într-o groapă, săpată în stâncă i-a adus pe unii arheologi la concluzia că brăţările intră în categoria depunerilor votive 

3 Cetăţile „gravitau” în jurul Sarmizegetusei sau fiecare era pe cont propriu? 

Sarmizegetusa Regia, capitala Regatului Dac, a fost apărată printr-un sistem defensiv de fortificaţii aşezate pe o suprafaţă de 150 de kilometri pătraţi: Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie, Băniţa, Căpâlna, Vârful lui Hulpe şi Cugir. Toate au fost distruse în urma războaielor daco-romane. Unii arheologi au contrazis teoria sistemului defensiv creat pentru Sarmizegetusa Regia, susţinând că aceste cetăţi dacice erau organizate fiecare ca nişte domenii feudale, având propriile aşezări civile, ateliere, fortăreţe. 

4 Matriţa antică: din Dacia sau de import Matriţa antică de bronz descoperită în Sarmizegetusa Regia este considerată printre cele mai preţioase artefacte antice de pe teritoriul ţării noastre. 

Obiectul de formă hexagonală este încrustat cu sculpturi ale unor animale mitice, provenite din zona mediteraneeană, dar modul în care a ajuns la Sarmizegetusa Regia şi originea ei rămân un mister. Matriţa este singura piesă de acest fel descoperită până acum pe întreg teritoriul fostei Dacia. Arheologii susţin că piesa, cel mai probabil de import, este bogată în scene de luptă între grifoni şi alte animale, inspirate din arta nord-pontică, numită şi greco – scitică. 

5 Comorile lui Decebal: descoperite sau încă ascunse? 

Înainte ca Dacia să fie cucerită de romani, Decebal ar fi ascuns o parte a comorilor în albia râului Sargeţia, care curgea în apropierea capitalei Sarmizegetusa Regia, potrivit istoricului latin Dio Cassius. Comorile regelui Decebal, despre care autorul latin a susţinut că au fost descoperite, au stârnit fascinaţia lumii. De-a lungul timpului, au fost păstrate numeroase relatări despre descoperirile întâmplătoare ale aurului dacilor. Una dintre cele mai însemnate provine din secolul al XVI-lea, când se spune că un tezaur impresionant de monede şi piese antice din aur a fost găsit de câţiva pescari, în albia râului Strei, aproape de cetăţile dacice. Şirul descoperirilor de comori a continuat până în zilele noastre. 

6 Unde se află muntele sfânt: Gugu, Bucegi sau Godeanu? Kogaion, muntele sfânt al dacilor, a stârnit numeroase controverse. 

De-a lungul timpului, istoricii au încercat să identifice locaţia sacră unde ar fi sălăşluit cea mai importantă divinitate a strămoşilor noştri, Zamolxis, căruia geţii îi închinau sacrificii umane. „Muntele a fost socotit sfânt şi s-a numit aşa. I se zicea Kogaionon şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lângă el", relata geograful antic Strabon. În privinţa locului unde se afla peştera lui Zamolxis, opiniile istoricilor diferă. Vârfurile Gugu şi Godeanu, Sfinxul din Bucegi, Munţii Retezat sau Ceahlău au fost doar câteva dintre locurile indicate ca aşezări sacre ale lui Zamolxis.

7 Unde se află cimitirele regilor daci Cercetările au scos la iveală situaţii stranii legate de ritualurile de înmormântare practicate de strămoşii noştri.

 O necropolă bizară, care ascunde încă numeroase mistere a fost scoasă la iveală la începutul anilor 2000, pe Dealul Sânpetru din vecinătatea Castelului Corvinilor. Aici, cercetările efectuate de arheologi au dus la descoperirea unui cimitir dacic, cu 30 de depuneri în care se aflau rămăşiţele a peste 50 de defuncţi, cei mai mulţi fiind copii, ale căror trupuri au fost transformate în cenuşă sau îngropate în pământ, alături de obiecte de preţ. 

Altfel, un fapt straniu remarcat de cercetători a fost negăsirea necropolelor dacice din Munţii Orăştiei, în zona fostelor cetăţi antice. „Desigur, oricine se aştepta să apară morminte regale, ale nobililor sau ale marilor sacerdoţi daci. Lipsa lor constituie deocamdată o enigmă”, scria cercetătorul Eusebio George Tudor, autorul lucrării „Spiritualitatea geto-dacilor: aspecte ale religiei şi comportamentului funerar”.

adevarul.ro

Read More

Cetăţile ascunse ale geto-dacilor din Zona Pietroasele

Zona Pietroasele, din judeţul Buzău, este o importantă vatră de istorie. Aici au fost descoperite tezaurul Cloşca cu puii de aur, termele şi castrul roman folosite de Legiunea a XI-a Claudia şi ruinele cetăţii dacice fortificate de la Gruiu Dării. De aici provine cel mai vechi biberon din lume.

Repertoriul Arheologic Naţional clasifică acest sit ca fiind unul din cele mai importante monumente ale geto-dacilor. 

Potrivit istoricilor de la Muzeul Judeţean Buzău, valoarea deosebită este generată mai ales de faptul că zona ascunde vestigii din perioade istorice diferite.  

  Descoperirile din incinta sacră de Gruiu Dării, satul Pietroasa Mică, comuna Pietroasele, reflectă importante aspecte din viaţa spirituală a geto-dacilor. Incinta este plasată pe un promontoriu impozant, înconjurat de trei laturi abrupte, fiind fortificată cu un impresionat zid de piatră. 

   Acest tip de monument, susţin specialiştii Muzeului Judeţean de istorie Buzău, este unic până în prezent în lumea geto-dacilor, reprezentând un loc special în care aveau loc diverse ritualuri şi depuneri de ofrande dedicate zeilor şi celor trecuţi în nefiinţă.   

 După toate probabilităţile, incinta sacră de la Gruiu Dării reprezenta un important centru regional de cult pentru comunităţile de geto-daci din zona de curbură a Carpaţilor.   În interiorul incintei s-au descoperit mici moviliţe în care se aflau depuse numeroase artefacte specifice epocii geto-dacice, precum  vase ceramice podoabele, accesorii, uneltele şi ustensilele gospodăreşti, armele, piesele de harnaşament cele mai multe asemenea depuneri aveau ringuri la bază, unele dintre ele având şi vetre în interior.  

 Dealul Gruiu a fost locuit din timpuri străvechi   

 Sub cetatea dacică fortificată de la Gruiu Dării, Pietroasele, la o adâncime de trei metri, a fost descoperită o aşezare neolitică, presărată cu obiecte valoroase din punct de vedere istoric si spiritual.  “Sunt elemente aici şi din neolitic. Pentru epoca dacică târzie aici s-au descoperit complexe de tip moviliţă, de regulă cu ring de piatră şi uneori cu vetre, inventarul depus fiind deosebit de bogat şi variat. La Gruiu Dării, noi am identificat mai multe vetre şi materiale pentru întreţinerea focului pe care le-am încadrat într-un context spiritual. Complexele de locuire sunt mai puţine în regiunea respectivă dar mai jos pe platouri se află alte terase care probabil au fost locuite încă din epoca de piatră”, a declarat Sebastian Matei, cercetător la Muzeul Judeţean din Buzău.  

Vechimea aşezării neolitice a fost confirmată de un laborator de specialitate din Germania. “Un laborator din Heidelberg a confirmat, în urma probelor trimise, ipotezele noastre: la o adâncime de 3 - 3,5 metri sub cetatea dacică fortificată de la Gruiu Dării se află o aşezare neolitică cu o vechime de 5.500 - 5.700 de ani, care a dispărut în urma unui conflict armat sau a unui incendiu”, a declarat Sebastian Matei.   În urma analizelor arheozoologice s-a stabilit că localnicii creşteau în ţarcuri animale, în special vite şi oi, şi se hrăneau cu vânat. “Comunitatea nu era prea mare, avea circa 20-30 de persoane, dar era stabilă şi foarte bine organizată, se ocupa cu agricultura şi creşterea animalelor şi din când în când cu vânătoarea”, a mai spus cercetătorul buzoian.    

  Arheologii au scos la lumină ziduri de apărare şi mai multe vetre din piatră şi lut, unde băştinaşii aduceau ofrande zeilor, bijuterii, arme, vase de lut şi chiar peretele unei locuinţe. Din punctul Gruiu Dării se comunica cu cetăţile din Dobrogea, dar şi cu cele din Munţii Buzăului.  

  Cel mai vechi biberon, descoperit la Gruiu Dării  

 Una dintre piesele importante descoperite pe şantierul Gruiul Dării  este biberonul din epoca piatrei şlefuite. Obiectul provine dintr-un sat preistoric, din anul 3.500 înainte de Hristos. Datarea a fost făcută cu carbon 14 la un laborator din Germania.   

   Biberonul este, în opinia cercetătorilor epocii pietrei, o dovadă că materniatatea era tratată cu toată atenţia, femeile dacă întâmpinau probleme de alăptare îşi hrăneau pruncii cu laptele muls şi pus în astfel de vase.    Biberonul preistoric este de formă sferică şi are un orificiu central, prin care se turna conţinutul, şi alte două orficii laterale aplicate, prin care se scugea laptele. 

Vasul de tip biberon ar fi putut fi folosit în preistorie şi pentru păstrarea unor substanţe preţioase, uleiuri, esenţe, vopseluri.

    Cetatea de rit de la Gruiu Dării a fost scoasă la lumină în campania arheologică din 2007, la mică distanţă de locul unde a fost descoperită Cloşca cu pui de Aur.

Read More

Impresionantele cetati ale dacilor

Civilizaţia dacică stârneşte pasiuni şi dezbateri aprinse. În general, discuţiile despre moştenirea dacilor sunt purtate între două extreme: cei care neagă orice valoare a acestei moşteniri şi cei care consideră că civilizaţia dacilor ar fi fost cea mai înaltă de pe planetă.

Uneori, aceste discuţii generează teorii ridicole, care nu produc decât amuzament celor care sunt interesaţi cu adevărat de istorie. Însă, dincolo de aceste discuţii, rămân faptele. Şase dintre cele mai importante fortificaţii ale dacilor au fost incluse în patrimoniul mondial al umanităţii. UNESCO a certificat valoarea lor deosebită. În acest episod dedicat monumentelor şi valorilor din România înscrise pe lista UNESCO puteţi descoperi informaţii interesante despre aceste cetăţi.   

Costești – Cetățuie Prima reședință regală a Daciei

Una dintre cele mai importante cetăţi din istoria regatului dac este cea de la Costeşti – Cetăţuie. Unii istorici cred că aici s-ar fi aflat prima reşedinţă regală a dacilor. Fortificaţia este ridicată pe Apa Grădiştei. Platoul superior al dealului pe care este clădită fortificaţia are altitudinea de 514 metri. Sistemul defensiv cuprindea mai multe elemente.

În exterior, exista un val de pământ, care proteja atât platoul dealului, cât şi terasele superioare ale acestuia. Valul are o bază lată de 6-8 metri, iar înălţimea actuală a valului de pământ este de 2-2,5 metri. În Antichitate, în acest val de pământ erau înfipţi stâlpi groşi de lemn, legaţi între ei cu împletituri de nuiele, lipite cu lut, care formau o palisadă în spatele căreia se puteau adăposti apărătorii. Valul de pământ nu se încheia circular, ci exista o intrare în formă de cleşte, care expunea flancurile atacatorilor.

De asemenea, drumul de acces spre cetate era protejat de un bastion puternic.

În spatele valului de pământ exista un zid de piatră, care nu înconjura complet platoul superior al dealului, ci doar pantele mai line, propice atacurilor asediatorilor. Zidurile au fost ridicate prin tehnica murus dacicus. Acest zid de piatră era inspirat de construcţiile contemporane din lumea elenistică. Zidul avea o înălţime de 3-4 metri şi o grosime de 3 metri. Pe coama zidului erau aşezate trunchiuri de copac, despicate în lung şi orientate spre exterior, pentru a permite scurgerea apei şi pentru a îngreuna atacurile asediatorilor. Aceste trunchiuri erau acoperite cu pământ bătut, pentru a preveni incendierea lor.

Din loc în loc, zidul era întărit cu bastioane, al căror parter servea drept depozit de provizii şi de arme, iar etajul era folosit drept locuinţă pentru nobili, dar şi drept platformă de luptă. În zona cea mai expusă, zidul de piatră era continuat de un turn puternic de apărare.

În spatele zidului existau platforme de luptă, sprijinite pe blocuri de calcar. După aceste sisteme de apărare mai exista o poartă întărită, care bloca accesul spre o pantă dificilă ce ducea spre platoul superior. Acesta era protejat de un ultim sistem de apărare, o palisadă dublă din lemn, care proteja şi cele două turnuri-locuinţă, dintre care unul, spre care ducea o scară monumentală, a fost utilizat pe post de reşedinţă regală. Sistemul defensiv era întărit de două fortificaţii exterioare, precum cea de pe Dealul Cetăţuia Înaltă sau turnul de apărare de pe Înălţimea Ciocuţa.

Cetatea dacică a fost cucerită în urma celui de-al doilea război dacic, în anul 106, când a fost distrusă definitiv.

Sarmisegetuza - Centrul spiritual al dacilor

Una dintre cele mai spectaculoase aşezări antice de pe teritoriul României este capitala regatului Dacia, Sarmisegetuza Regia sau Sarmisegetuza Basileion. Sarmisegetuza a fost, probabil, reşedinţa tragicului rege Decebal, care a fost ucis ori s-a sinucis după ce a fost înfrânt de către romani. Iar Sarmisegetuza a fost cucerită abia după un asediu îndelungat, în urma invaziilor romane din anii 101-102 şi 105-106, după ce asediatorii au reuşit să distrugă sistemul de conducte care alimenta cu apă garnizoana ce apăra cetatea.

La Sarmisegetuza se afla centrul politic, militar şi religios al regatului dac. Cetatea este situată pe vârful unei stânci cu altitudinea de 1.200 metri. Fortăreaţa de la Sarmisegetuza era, de fapt, un patrulater construit din blocuri masive de piatră, ansamblate după modelul murus dacicus. Concret, zidul cetăţii era format din două ziduri paralele din piatră masivă, între care era aşezată o umplutură din lut şi din pietriş. Cele două ziduri erau legate prin intermediul unor bârne de stejar, ale căror capete erau sculptate în formă de coadă de rândunică. Uneori, capetele bârnelor erau întărite cu plumb. Incinta fortificată îngloba cinci terase suprapuse, cu o suprafaţă de 30.000 de metri pătraţi. Zidul cetăţii avea o grosime de trei metri şi o înălţime de 4-5 metri. Spre vest de incinta fortificată se întindea o mare aşezare civilă, care era capitala regatului dac. Suprafaţa acestei aşezări civile este de aproximativ trei kilometri pătraţi. Acolo se aflau locuinţe civile, ateliere de meşteşugari, magazii, bazine, dar şi rezervoare cu apă. În partea cealaltă a aşezării civile, la o distanţă de aproximativ 100 de metri de cetatea dacică, se află un complex de cult. Cel mai remarcabil sanctuar are forma unui soare confecţionat din andezit. Sanctuarul era utilizat pentru adorarea zeilor dacilor. Apogeul dezvoltării Sarmisegetuzei a fost atins în timpul regelui Decebal, care avea să fie înfrânt definitiv de către romani în anul 106.

Drumul spre Sarmisegetuza era păzit de numeroase cetăţi şi turnuri, iar cetatea avea un aspect grandios. Pe o lungime de aproape şase kilometri, versantul de sud al Muntelui Grădiştea era tăiat în mai multe terase succesive, pe care erau ridicate numeroase clădiri din piatră şi din lemn. Capitala era deservită de o reţea foarte bună de drumuri, conducte de apă şi canale de drenaj, semn al gradului înalt de civilizaţie materială atins de daci. Ca o curiozitate, arheologii au descoperit un imens decantor pentru apă din lemn de brad, cu o capacitate de 3.000 de litri.

După cucerirea romană, în cetatea dacică a fost instalat un detaşament de tip vexilatio din Legiunea a IV-a Flavia Felix, care a supravegheat demantelarea fortificaţiei şi distrugerea aşezării civile.

Căpâlna. Secretele cetății

Cetatea de la Căpâlna a fost ridicată în vremea regelui Burebista. Ea avea formă ovală. Grosimea zidurilor este de aproximativ trei metri, iar lungimea totală a incintei era de aproximativ 270 de metri liniari. Accesul în interiorul fortificaţiei era posibil printr-un turn de veghe, cu latura de aproximativ 10 metri, care avea rolul de a proteja poarta de acces. Până la înălţimea de aproximativ 1,7 metri, acest turn este construit după tehnica murus dacicus. El a fost parţial distrus, apoi reconstruit, înainte de anul 106, când turnul a fost refăcut din cărămizi slab arse.

Fortificaţia a fost ridicată pe o culme de deal, la altitudinea de 610 metri, iar poziţia sa strategică domină Valea Sebeşului. Zidurile de incintă au fost refăcute în grabă în preajma războiului daco-roman din 105-106. Tot atunci au fost create şi alte elemente de fortificare, printre care un şanţ exterior de apărare, dar şi două valuri de pământ cu un şanţ interior, care aveau rolul de a opri primele asalturi. Fortificaţia a fost cucerită şi incendiată de către romani în anul 106.

Piatra Roșie - Cisternă de apă săpată în stâncă

Piatra Roşie este o fortificaţie care cuprinde două incinte, unite între ele. Cea mai veche a fost ridicată pe vremea regelui Burebista, pentru a stăvili năvala celţilor, iar cea de-a doua incintă a fost adăugată pe vremea regelui Decebal.

Cele două incinte înglobează o suprafaţă de aproximativ 1,2 hectare. Prima incintă este ridicată pe un vârf stâncos, cu altitudinea de 832 metri. Vârful este înconjurat din trei părţi de prăpăstii inaccesibile. Accesul este posibil doar dinspre est. Incinta veche are forma unui patrulater, cu laturile de 102x45 de metri. Cetatea are zidurile ridicate după tehnica murus dacicus. Există patru turnuri de colţ, plus un al cincilea, care veghea poarta de acces.

Aici, soldaţii daci au săpat o cisternă în piatră, pentru că nu exista o sursă proprie de apă. Dealul pe care este ridicată Cetatea Piatra Roşie este străbătut de un drum pavat, în trepte. Acest drum era străjuit de trei turnuri de apărare, care făceau dificil accesul atacatorilor.

În contextul ostilităţilor cu Imperiul Roman, a fost construită o a doua incintă fortificată, unită cu prima, în partea de est. Cea de-a doua incintă avea ziduri de pământ şi piatră, groase de 1,5-2 metri. Acestea înglobau atât cele trei turnuri de strajă pentru drumul pavat, cât şi o serie de terase locuite. Cea de-a doua incintă avea şi o palisadă. În apropierea fortificaţiei se aflau şi două sanctuare. În anul 106, fortificaţia a fost cucerită şi distrusă de romani.

Bănița - Reduta dacilor

Cetatea dacică din Băniţa are o configuraţie cu totul aparte. Cetatea valorifică unul dintre cele mai importante puncte care domină Valea Jiului. Este ridicată pe o stâncă izolată, cu pante foarte abrupte. Accesul spre platoul superior este posibil doar prin latura dinspre nord. Drumul de acces a fost barat printr-un val de pământ şi de piatră, ridicat în perioada regelui Burebista, care a fost înlocuit cu un zid de piatră, în timpul regelui Decebal. Acest zid străbătea de la un capăt la altul panta care permitea accesul spre fortificaţie. Ascensiunea era posibilă doar printr-o poartă monumentală, bine întărită. După acest zid de piatră exista o incintă înconjurată de murus dacicus.

Zidurile cetăţii sunt mai subţiri decât cele ale altor fortificaţii dacice, de doar aproximativ doi metri. Cetatea este dominată de o terasă dreptunghiulară, cu laturile de 38x20 metri, pe care se înalţă un turn-locuinţă, reşedinţa unuia dintre aristocraţii cu rosturi militare. Turnul domina împrejurimile şi permitea observarea oricărei armate duşmane care se apropia de Cetatea Băniţa. Spaţiul de locuire şi apărare este reprezentat de trei terase succesive, înşirate pe axa est-vest. În zona nord-vest a fost amenajată, în perioada regelui Decebal, o platformă de luptă în stil roman. De asemenea, drumul de acces era barat de un turn de apărare.

Costești – Blidaru, Cea mai puternică fortificație a Daciei

Cetatea a fost ridicată în două etape succesive, în timpul regilor Burebista şi Decebal. Pe dealul cu altitudinea de 705 metri a fost ridicat mai întâi un turn-locuinţă, de către unul dintre aristocraţii locali, înainte de domnia regelui Burebista. Acest rege a domnit între 82 şi 44 î.Ch.

În perioada confruntărilor cu celţii, el a ridicat la Costeşti-Blidaru o cetate trapezoidală, întărită cu câte un turn de apărare la fiecare colţ. Intrarea în cetate avea loc printr-unul dintre aceste turnuri. Arhitectura era de tip elenistic, deşi tehnica de construcţie este după metoda murus dacicus.

Cetatea de la Blidaru a fost întărită de regele Decebal, în timpul confruntărilor dintre Dacia şi Imperiul Roman. El a construit o a doua incintă a Cetăţii Blidaru, unită de prima incintă printr-un zid comun. Cea de-a doua incintă are formă pentagonală şi este întărită de alte două turnuri de apărare. Arhitectura fortificaţiei este de tip roman. De-a lungul zidurilor au fost construite platforme de piatră. Cele două incinte includeau un spaţiu de 6.000 de metri pătraţi.

În exteriorul cetăţii a fost amenajat un spaţiu de stocare a apei, în condiţiile în care fortificaţia nu dispune de propria sursă de apă. Această cisternă avea o capacitate de aproximativ 200 de metri cubi. Înălţimea zidurilor cetăţii dacice depăşea 5 metri. Sistemul defensiv al fortificaţiilor mai cuprindea o reţea densă de turnuri de veghe şi de apărare, care aveau rolul de a observa din timp un eventual atac duşman şi, de asemenea, de a încetini înaintarea atacatorilor. În exteriorul cetăţii se aflau sanctuare în aer liber.

Cetatea de la Costeşti-Blidaru a fost cucerită şi distrusă cu prilejul ultimului război daco-roman, din 105-106.

Read More

Adevaruri despre daci pe care istoria le face uitate

În mod ciudat, dacii sunt amintiţi în manualul nostru de istorie într-un mod superficial şi care, în niciun caz, nu îl poate ajuta pe tânărul elev să realizeze gradul de civilizaţie şi cultură atins de strămoşii săi.

Cei ce ne scriu istoria oficială “omit” să amintească de numeroasele surse antice, medievale şi moderne care îi elogiază pe daci şi care vorbesc în termeni laudativi despre atitudinea, carisma, obiceiurile şi limba acestora.

În acelaşi mod ciudat, spaţiul alocat în manualul de istorie perioadei antice a poporului nostru este suspect de mic, argumentul potrivit căruia “nu avem informaţii prea multe despre daci” fiind unul pe cât de pueril, pe atât de ignorant la adresa multitudinii de surse literare care vorbesc despre daci.

Pentru a repara, într-o oarecare masură, aceste erori ale “vajnicilor” noştrii scriitori de istorie, vom publica, periodic, citate şi surse care îi menţionează pe geto-daci, pentru a vă da posibilitatea să vedeţi, într-o altă lumină şi context, caracterul şi destinul celor ce ne sunt străbuni.

Ştiinţa şi arta militară a dacilor, elogiate de greci şi romani

 

(Deceneu) i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat morala (…), i-a instruit în ştiinţele fizicii (…), i-a învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (…), demonstrându-le teoria celor 12 semne ale zodiacului, le-a arătat orbita lunii, şi cum globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele 346 de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit şi până la apus, spre a se apropia sau îndepărta de polul ceresc. (Iordanes, Getica, XI, 69-70)

“Decebal era foarte priceput în planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul de a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din aceasta pricină, mult vreme a fost un duşman de temut pentru romani.”(Dio Cassius)

“… ce mare plăcere, ca nişte oameni viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puţin răgaz de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poezia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, soarele vrând să atingă regiunea orientală, este dus înapoi spre regiunea occidentală…” (Iordanes, Getica)

” Se întamplă că am facut acum o călătorie lungă, drept la Istru şi în ţara geţilor am ajuns la nişte oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvântări, ci erau agitaţi şi tulburaţi. Acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi, veneam să văd oameni luptând, unii pentru stăpânire şi putere, iar alţii pentru libertate şi pace”. (Dio Chrysostomus, Discursuri)

“Prin ţara lor curge râul Marisosm ce se varsă în Dunare. Ei (romanii) numeau Danubius partea superioara a fluviului şi cea dinspre izvoare până la cataracte. Ţinuturile de aici se afla, în cea mai mare parte, în stăpanirea dacilor. Partea inferioară a fluviului, până la Pont – de-a lungul căreia traiesc geţii – ei o numesc Istru. Dacii au aceeaşi limbă cu geţii”. (Strabon, Geografia)

“În tinereţea sa, pe când era rege Burebista, cel dintâi şi cel mai mare dintre regii stăpânitori asupra Traciei şi obţinând de la acesta stăpanirea peste întreg ţinutul de dincolo de Potamos şi peste împrejurimi, Acornion face foarte multe lucruri bune patriei sale, spunând şi dându-i totdeauna cele mai bune sfaturi şi câştigând prin vorbele sale bunăvoinţa regelui pentru oraşul sau.” (Inscripţia lui Acornion de la Dionysopolis)

Limba română, vlăstar al limbii dacilor

Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi şi dacă nu m-aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi mai ales moldoveneasca sunt însuşi acest grai. (D`Hauterive, Memoriu asupra vechei si actualei stări a Moldovei, Ed. Acad., p 255-257, 1902)

Şi supt acel nume [Dacia] au trăit aceste ţări, până la al doilea descălecat cu Dragoş Vodă. Şi acum mulţi ne zic nouă, ţării noastre şi Ţării Munteneşti, streinii, Datzia. (M.Costin:1632-1691, De neamul Moldovenilor)

Nevinovata nenorocire de a fi produs o şcoală [Ardeleană] destul de numeroasă de romani noi, care făr a-şi sprijini zisele cu faptele, socot că-şi trag respectul lumii asupra-şi când strigă că se trag din romani, că sunt romani şi prin urmare cel întâiu popor din lume. (M. Kogălniceanu).

Altminteri, norodul şi la noi în Moldova ca şi în alte ţări pe care ştiinţa nu le-a luminat încă, e foarte plecat spre eres şi încă nu s-a curăţat desăvârşit de necurăţia cea veche, încât se mai închină şi acuma în poezii şi cântece la nunţi, îngropăciuni şi alte întâmplări ştiute, la câţiva zei necunoscuţi şi care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor. (D. Cantemir, capitolul despre Religia moldovenilor)

Acesti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum, îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane. (Schlözer, Russische Annalen- sec XVIII)

Dachii prea veche a lor limbă osebită având, cum o lăsară, cum o lepădară aşa de tot şi luară a romanilor, aceasta nici să poate socoti nici crede.  (C.Cantacuzino)

Nu ne putem mira îndeajuns care e pricina că voi ungurii ne-aţi apăsat pe noi într-atâta şi ne-aţi aruncat după cap şi jugul iobăgiei, când noi suntem şi am fost întotdeauna mai mulţi decât ungurii şi ce e mai mult, suntem şi mai demult decât voi în această ţară, căci suntem rămăşitele încă a vechilor DACI.  (Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae)

Opreşte dacule, nu şti tu că adierea aceasta de viaţă care suflă de la munte a uscat lacrimile copilăriei mele, a dezmierdat visurile mele de tânăr şi mă găseşte iar după lungă despărtire, tânăr, îmbătrânit, cu fruntea brăzdată, cu inima sfărâmată, dezamăgit! (Alecu Russo)

Da, am zis-o şi o voi repeta până voi putea fi auzit, că misiunea noastră este să dăm ştiinţelor arheologice pe omul Carpaţilor preistoric, anteistoric. (Cezar Bolliac)

Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcini de patru ori milenare, aceasta este mândria şi aceata este puterea noastră. (Nicolae Iorga, Originea, firea şi destinul neamului românesc în Enciclopedia României)

(Cu ocazia intrării triumfale în Roma a lui Constantin cel Mare) s-au strâns în jurul draconilor, legaţi cu vârfurile aurite şi ferecate în pietre strălucitoare ale suliţelor, umflaţi de un vânt mare şi astfel şuierând ca şi stârniţi de mânie, lăsând să fluture în vânt cozile ample. (Ammianus Marcelinus, Rerum gestarum, 16,10,17)

Românii despre care am mai spus că sunt daci. (Bocignoli, 29.6.1524, la Răgusa)

Cantitatea de grâu adusă din Pont e mai mare decât tot ceea ce ne devine din celelalte porturi comerciale, deoarece, acest ţinut produce cea mai mare cantitate de grâu. (Demostene, Discursuri)

Mândrie şi principii morale

Getul zdrenţăros sau scitul pribeag târându-şi avutul de ici-colo, n-au de ce să-l pizmuiască pe stăpânul celei mai întinse moşii…Căci nicăieri ca printre aceşti pribegi nu întâlnesti mame maştere care-şi iubesc cu duioşie de adevărată mamă copiii vitregi. Aici nu întâlneşti soţie îngâmfată de zestrea ei şi mândră de adulterele ei sau de soţul ei din care a făcut un sclav! Zestrea cea mai frumoasă e socotită aici cinstea tatălui, virtutea mamei şi credinţa sotiei! (Horaţiu)

Neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că astfel îi convinsese slăvitul lor Zamolxes. Crezând că nu mor, doar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întrepindă o călătorie. (posibil citat din Getica lui Traian) (Iulian, Cezarii,Traian,22)

(Cato:) Feriţi-ne, zei ceresti, ca, printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă, iar eu să mai rămân teafăr…(Lucanus, Pharsalia, II, 295-297)

Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc. (W. Schiller, arheolog american)

Să dăm la o parte vălul necunoaşterii!

Volumul de informaţii despre daci este unul imens. Ignorarea acestor dovezi de către cei ce au calitatea şi responsabilitatea de a ne scrie istoria oficială poate fi interpretată drept un semn de rea-credinţă sau, cu atât mai grav, de superficialitate profesională.

Sunteţi datori, domnilor istorici, prin prisma meseriei pe care singuri aţi ales-o, să daţi la o parte vălul necunoaşterii de pe ochii opiniei publice, să-i informaţi pe contemporanii dumneavoastră asupra descendenţei lor, să le redaţi mândria şi amintirea a ceea ce străbunii lor au însemnat şi au lăsat în urmă şi să faceţi ceea ce v-aţi angajat să faceţi: scormoniţi trecutul, căci multe adevăruri ascunde!

Sursa: adevaruldespredaci.ro

Read More

Teoria romanizarii dacilor, o enorma minciuna ?

Născută din considerente politice, teoria romanizării a avut de la bun început probleme cu lipsa dovezilor științifice și cu invențiile fanteziste (imigraționismul lui Roesler, purismul Școlii Ardelene, teoria revizionistă a lui Alföldi). Ele au fost combătute chiar de adepții romanizării. Hadrian Daicoviciu critica ușurința cu care erau eliminați dacii din istorie și scotea în evidență absurditatea ideii de a nimici o populație ce putea fi folosită spre folosul romanilor. El arăta că în aceste teorii predominau motive de ordin politic și nu științific: ,,Cu astfel de jonglerii antiștiințifice se justificau stăpânirea habsburgică asupra Transilvaniei sau pretențiile revizioniste ale fascismului horthist”[i].

Natura artificială a romanizării i-a obligat pe adepții acesteia să rămână prizonierii altor jonglerii antiștiințifice, care se nășteau din teoria-mamă, formând un cerc vicios în care sunt prinși astăzi istoricii oficiali.

Un clișeu care a indus atâtea generații de români în eroare, fiind vehiculat și astăzi cu multă iresponsabilitate de către unii ,,specialiști” este: ,,romanii au cucerit Dacia”, ,,romanii i-au biruit pe daci”.

Nu este adevărat. Nici din punctul de vedere al istoriei, nici din cel al matematicii.

Legionarii l-au înfrânt pe Decebal, dar nu i-au biruit pe daci.

Au ocupat cel mult o treime din Dacia nord Dunăreană. Iar o treime nu înseamnă întregul. Dincolo de această mică provincie romană, dacii liberi se organizau și atacau mereu castrele romane. Și i-au hărțuit în asemenea hal, încât, în 271, împăratul Aurelian a fost nevoit să părăsească Dacia.

Altă jonglerie ,,științifică” este încercarea de a demonstra un fenomen lingvistic prin produsele culturii materiale. Astfel, după Daicoviciu, dacii ar fi preluat mai întâi ceramica romană, uneltele mai productive (brăzdarul de plug de tip roman), diferite obiecte de uz practic și podoabe. ,,Asta nu înseamnă încă romanizare, dar după ce adoptă cultura materială romană, dacii adoptă treptat obiceiurile romane, nume romane și, în cele din urmă, limba latină”[ii].

Fraza este construită în așa fel încât să ne sugereze o idee-şablon a romanizării: deoarece în niște situri arheologice au fost găsite obiecte de cultură materială romană, acestea ar dovedi că dacii au adoptat cultura materială romană. Apoi, în mod automat, a urmat și adoptarea culturii spirituale romane (obiceiurile și limba).

În patru fraze ni se prezintă tabloul suprarealist al ,,romanizării” dacilor în baza unui sofism absurd: dacă moș Gheorghe din Ardeal a preluat un brăzdar de plug de tip roman, iar mătușa Ileana o ulcică și niște mărgele, ei au preluat în mod obligatoriu și limba latină.

Dar limba nu este o ulcică. Sau un șirag de mărgele. Nu se cumpără, nu se importă, cu ea nu se face troc.

Apoi ulcelele romane n-au avut puterea de ,,romanizare” pe care le-o atribuie savantul. El zice: ,,ceramica romană se impune”. Ca și când ea comporta ceva din agresivitatea cuceritorului. Este lipsit de temei să afirmi că dacii au preferat în masă ceramica romană. Ceramica dacilor avea o tradiție milenară, era practică și meșteșugul acesta s-a transmis din tată-n fiu până în ziua de azi. În țara noastră sunt multe centre de ceramică dacică. La noi în zonă, la Marginea, se află cel mai mare atelier de ceramică dacică neagră, care vine din neolitic. În muzeele din Rădăuți și Suceava poți vedea asemenea vase preistorice. Pe de altă parte, de peste o sută de ani, românii preferă ceramica industrială în locul celei tradiționale și nimeni nu s-a gândit să-și lepede și limba maternă. Azi ei fac agricultură cu tractoare și unelte aduse de peste hotare, femeile poartă podoabe și haine aduse din toate colțurile lumii și totuși niciun român, care se folosește de aceste bunuri ale culturii materiale străine, nu s-a gândit să se lepede de numele tatălui, de obiceiurile strămoșești și de limba maternă.

Cultura spirituală este un lucru mult mai adânc, mai intim și mai sfânt decât niște simple obiecte de uz practic. În Sfânta Sfintelor a unui popor nu poți intra așa de ușor cum intri în grajdul, în cămara sau în bucătăria lui.

Pe de altă parte, te întrebi câte sute de mii de care de ulcele trebuiau să aducă negustorii aceia romani ca să-i fascineze pe toți dacii și să-i facă să se lepede de limba maternă?

Altă întrebare: dar dacii liberi cum s-au ,,romanizat” fără ulcelele romane? Că doar să chinui niște cai ori boi tocmai din Roma până-n Carpați și de aici până dincolo de Nistru numai ca să faci negoț cu niște oale, nu se apucă niciun negustor cu scaun la cap. Pentru că vorba dacului: nu face pielea cât dubala. Trucul cu ceramica romană care ,,se impune” îl poate folosi doar cineva care nu prea are simțul istoriei și nici cel al realității. Cineva care se află în prizonieratul unei dogme și caută să-i facă și pe alții prizonierii ei, chiar cu prețul unor ,,argumente” ce nu sunt în concordanță cu logica lucrurilor și a istoriei.

Prezența ceramicii și a altor obiecte romane în Dacia vorbește despre un singur lucru: că pe aici au trecut romanii și au lăsat niște obiecte. Dar nici oala, nici brăzdarul, nici mărgelele nu dovedesc că badea Ion și lelea Ileana din Ardeal sau de pe malul Prutului s-au dezis de limba lor geto-dacă.

O jonglerie pe cât de spectaculoasă, pe atât de comică este implicarea în romanizare a ciobanilor și negustorilor.

Într-un interviu, vorbind despre dacii liberi, academicianul Alexandru Vulpe zice: ,,Existența dacilor liberi e certificată, dar ce s-a întâmplat cu ei nu se știe”. La întrebarea reporterului dacă au intrat în marea masă a migratorilor sau în masa celor romanizați, răspunde: ,,Ambele variante sunt posibile. Limba latină din care s-a născut limba română s-a păstrat în arcul carpatic, în opinia mea, dar cum a ajuns să ocupe toată Moldova, până dincolo de Transnistria și Bucovina, nu știu! Cred că responsabili sunt păstorii prin transhumanță”[iii].

În ce privește marele aport adus romanizării de păstorii prin transhumanță, orice om cu bun simț va întreba: dar când mai făceau, domnule savant, ciobanii aceia brânză, dacă se ocupau așa de activ cu romanizarea?! Se știe că ciobănia nu e numai cântare din fluier. Oile trebuie mulse de trei ori pe zi. Laptele se pune la închegat, apoi se toarnă în strecurători și se lasă la scurs. Apoi din zerul scurs se face urdă. Adică se toarnă într-un cazan mare ,,de urdit”, se pune la foc și se fierbe, amestecându-se încontinuu, până din zerul acela se încheagă zdrențele de urdă, care apoi se pun în strecători la scurs. Apoi oile trebuie supravegheate. Îi amintim cu respect domnului academician că ele se pasc pe munți și pe dealuri, departe de oameni, nu în mijlocul satelor. Apoi se iscă altă întrebare: de câți profesori din aceștia cu sarică și dârjală a fost nevoie ca să romanizezi atâta amar de daci liberi? Un așa miracol lingvistic s-ar fi putut înfăptui doar dacă la el ar fi participat și oile behăitoare în limba latină.

Apoi mai trebuie să iei în considerare și încăpățânarea dacilor. Vi-i puteți închipui urcând spre stâni, ca să se romanizeze? Ori șezând spășiți în jurul târlei, cu măciucile și sicile aruncate în iarbă, iar păstorul romanizat, în timp ce amestecă în ceaunul cu urdă și mătură târla, ținându-le, prin metoda Waldorf, cursuri de latină intensivă? Eu mă amuz închipuindu-mi-i pe dacii liberi lăsându-se romanizați de ciobani. Dar mă întristez când mă gândesc că această idee absurdă ne este impusă de știiința istorică oficială. Cred că zeița Atena își rupe hainele de pe ea, auzind ,,argumentele științifice” invocate de ,,specialiștii” din sistemul academic.

Acești mari ,,profesori” de limba latină, ciobanii și negustorii, au fost implicați și în altă jonglerie istorică. Atunci când se aduc dovezi certe că dacii nu puteau fi romanizați în 160 de ani,  istoricii oficiali îți răspund că de fapt romanizarea a început cu mult înainte de cucerirea romană. Prin cine?

Prin ciobani și negustori.

După atâtea acrobații ,,științifice” executate de ,,specialiștii” din zona academică, sunt sigură de un lucru: chiar dacă romanii n-ar fi invadat Dacia, dacii tot s-ar fi romanizat.

Cum?

Simplu: prin ciobani și negustori.

Autoromanizare.

În botanică avem autopolenizare. De ce n-am avea și în istorie autoromanizare? Iată că o avem. Este un nou fenomen sociolingvistic născocit pe meleagurile dâmbovițene.

Dar de ce dacii trebuiau numaidecât să se romanizeze? îl aud întrebând pe inimosul meu cititor.

Cum ,,de ce”? Ca să facă pe plac adepților romanizării și să dispară cât mai repede din istorie.

Așa ciobanii și negustorii i-au ,,dispărut” din istorie pe dacii ,,cei mai viteji dintre traci”!

Mă mir că Academia n-a ridicat până acuma un monument Ciobanului Necunoscut care a contribuit eroic la romanizarea dacilor liberi.

Sau Negustorului de Oale care a început romanizarea cu mult înainte de invazia lui Traian.

Sau un monument-alegorie închinat Autoromanizării. Căci suntem unicul popor unde, după plecarea invadatorilor romani, minoritatea de 15 la sută de ,,populație romanizată” a romanizat, cu o îndârjire nemaiîntâlnită în lingvistica mondială, cei 85 la sută de daci liberi.

Alt clișeu menit să substitue lipsa dovezilor științifice este ,,puterea limbii latine”.

,,Limba latină, limba clasei dominante și limba oficială a imperiului, limba unei culturi superioare, se impune”[iv].

Adepții romanizării fac greșeala de a proiecta asupra dacilor mentalitatea omului modern căruia i s-a băgat în cap prin repetare că romanii au fost etalon de cultură în antichitate. Toate popoarele antice (egiptenii, etruscii, chinezii, grecii, dacii) au fost creatoare de cultură, dar romanilor li s-a dus faima de parveniți ai antichității.

După cum îi sfidau pe romani, se vede clar că dacii din secolul I nu făceau caz de ,,cultura superioară” a romanilor. Parveniții antichității practicau o economie de furt iar circurile lor de pomină cu gladiatori și animale ucise pentru a distra mulțimea stau mărturie că se aflau într-un proces de degradare morală. În timp ce dacii aveau o țară cu adevărat binecuvântată, în care curgeau răuri de lapte și miere. Apoi aveau obiceiuri străvechi legate de cultul soarelui, al pământului și al strămoșilor. Iar credința în nemurire îi făcea viteji și optimiști. Un popor care are o cultură spirituală atât de bogată nu-și lasă limba ca să imite un legionar sau un negustor de oale.

În același interviu academicianul Vulpe spune: ,,De ce s-a pierdut limba dacilor vorbită în Moldova, chiar în ciuda faptului că aveau aceleași obiceiuri cu cei din Transilvania? Aici poate să intervină puterea limbii latine, care s-a suprapus și a distrus dialectele geto-dace. Fenomenul e constatat peste tot în lume: dialectul mandarin, care triumfă peste toate dialectele chineze, sau limba swahili, care tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale”[v].

Ca să-și întărească ideea că sub puterea limbii latine dacii și-au lăsat limba maternă, savantul aduce ca dovezi fenomene ce nu sunt similare cu romanizarea. Este vorba de limbi din cadrul aceluiași stat (China) sau ale triburilor aborigene din Africa. Guvernul chinez a promovat dialectul mandarin ca limbă în care să se înțeleagă cetățenii din toate colțurile țării. În Italia, unde se vorbesc o mulțime de dialecte, statul a impus, în secolul al XIX-lea, limba italiană standard pe baza dialectului toscan. La fel s-a întâmplat și în imperiul sovietic: limba rusă a devenit limbă de comunicare între cetățenii de diferite naționalități. Dar în comunitățile lor oamenii foloseau limba națională. Iar despre limba swahili, chiar domnul istoric spune că ,,tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale”, deci nu le-a distrus. Este limbă oficială în Tanzania și Kenya. Se vorbește în Somalia și Mozabic. Are 5 milioane de vorbitori nativi și 50 de milioane o vorbesc ca a doua limbă. Și nici dialectul mandarin n-a distrus celelalte graiuri. Dovadă este faptul că, în momentul când Taiwanul și-a întărit independența, aici a început să se folosească din nou dialectul local.

Ori în cazul așa-zisei romanizări ni se impune ideea că un întreg popor cu adânci tradiții în istorie și o spiritualitate puternică s-a lepădat în masă de limba sa maternă, ca să adopte limba unor prădători ce au ocupat doar o mică parte din teritoriul Daciei. Și că din limbă acestui popor nu a rămas aproape nicio urmă. Doar o sută cincizeci de cuvinte, pe care unii lingviști oficiali ba le dau dacice, ba cu etimologie necunoscută.

Partea a doua a acestei jonglerii e că se evită paralelele cu fenomene cu adevărat similare ocupării dacilor de către romani. Fenomene care demonstrează fără putință de tăgadă că romanizarea dacilor a fost imposibilă.

Basarabenii se află sub ruşi din 1812. Deci de două sute de ani. Dar continuă să vorbească o limba română neaoşă. Ori, mijloacele de rusificare moderne (ziare, cărţi, radio, televizor, armată, şcoală, serviciu religios, mijloace performante de transport) nu se compară cu mijloacele de ,,romanizare” din secolul II.

Ardelenii s-au aflat sub austrieci de la sfârșitul secolului al XVII-lea până în 1918. Aproximativ 218 ani. Dar și-au păstrat limba și tradițiile chiar mai bine decât cei ce nu fuseseră ocupați.

Dialectele româneşti din peninsula Istria (Croația), din Macedonia și din Nordul Greciei (istroromâni, aromânii și meglenoromânii) s-au separat de protoromâna, care se vorbea pe teritotiul actualei Românii, în secolul IX. Cu o mie și o sută de ani în urmă! Și s-au păstrat până azi! Deși s-au aflat în minoritate în cadrul acelor populații.

Ruşii lipoveni sunt veniţi în România de pe timpul lui Petru I, la începutul secolului al XVIII-lea. După trei sute de ani continuă să vorbească limba rusă şi să-și practice religia ortodoxă de rit vechi.

Indienii din America de Nord  au fost cotropiţi în 1492. Acum suntem în 2015. Deci se află sub ocupație străină de 523 ani. Şi doar situația dacilor nu se poate compara cu cea a bietelor piei roşii. Romanii aveau nişte legionari, a căror misiune era să protejeze castrele, să prade aurul, sarea și grânele şi să păzească și convoaiele de care în drumul lor spre nesăturata Romă. Apoi Traian n-a ocupat decât o parte din Dacia. Cea mai mare parte a dacilor erau liberi – n-au auzit o vorbă şi n-au văzut picior de roman. Pe când în America, spaniolii şi-au început vizitele măcelărind aborigenii în numele lui Hristos. Englezii le-au continuat opera, căsăpindu-i în numele albilor şi strămutându-i de pe pământurile strămoşeşti în rezervaţii. Pe de altă parte, englezii aveau la dispoziţie mijloace de ,,englezizare” la care romanii nici n-au visat: alcoolul, drogurile, radioul, televizorul, presa scrisă, căile ferate, automobilele şi avioanele, care transportau indienii spre marile metropole, unde erau ademeniţi cu produse industriale. Acestea facilitau contactul cu limba engleză şi ,,civilizaţia” americană. Cu toate acestea, după 523 ani, indienii din America de Nord continuă să-și vorbească graiurile şi să-şi practice credinţele animiste în Marele Spirit. Iar lingviştii noştri o ţin una şi bună că dacii, un popor arhaic cu tradiţii puternice, şi-au lepădat limba şi cultura în numai o sută şaizeci de ani, adoptând în masă limba şi cultura cotropitorilor.

Populaţia Ainu din Japonia este un trib alcătuit din câteva zeci de mii de membri. Sunt consideraţi adevăraţii aborigeni ai insulei. Au fost cotropiţi de către samurai. Au rezistat sute de ani. A trecut peste ei tăvălugul secolului al XX-lea cu televizorul şi performanta tehnologie japoneză. Dar ei continuă să-şi vorbească limba şi să-şi practice obiceiurile şi credinţele animiste.

Aborigenii din Australia au fost colonizați de englezi la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Au fost aduși 161.000 de deținuți, dintre care 25.000 de femei, și repartizați prin toate coloniile. Apoi când s-au descoperit zăcămintele de aur, au început să vină valuri de imigranți din Europa. În același timp aborigenii erau alungați de pe pământurile lor sau făcuți sclavi. Cu toate acestea, ei îşi vorbesc şi în prezent limba şi îşi păstrează credinţa în Timpul Viselor.

Aceste paralele demonstrează că, din punct de vedere istoric, legionarii nu puteau să romanizeze poporul dac chiar dacă ar fi vrut. Dar ei nu și-au pus niciodată acest scop. O spune clar lingvistul italian Carlo Tagliavini: ,,Din punctul de vedere al lingvisticii romanice ar fi bine să se rețină două lucruri: noțiunea de romanitate a fost o noțiune esențial politică, iar romanii nu și-au propus nicicând o asimilare violentă a populațiilor supuse, și nu au încercat nicicând să-și impună limba lor”[vi].

În Libia romanii au stat din 146 î.e.n. până la venirea vandalilor în 430, deci aproape 576 de ani. Cu toate acestea, triburile berbere cunoscute încă din mileniul III î.e.n. își păstrează limbile berbere. Arabii îi cuceresc în 641, le impun islamul și limba arabă. Iar ei continuă să-și vorbească dialectele și până în ziua de azi, astfel încât, în anii ’90, intelectualii berberi au început o mișcare de trezire a interesului pentru aceste limbi străvechi ce formează, împreună cu limba egipteană veche (copta), o ramură aparte din familia de limbi afroasiatice, numită și hamitică.

În Egipt, romanii au stat din anul 30 î.e.n. până în 646. Deci 676 ani. Și totuși limba veche egipteană (copta), cunoscută din mileniul III î.e.n., n-a dispărut. S-a vorbit până în secolul al VII-lea, când a început să fie înlocuită cu limba egipteană arabă. Astăzi este folosită ca limbă liturgică a Bisericii Ortodoxe Copte. Are puțini vorbitori nativi, dar îi are.

Pe de altă parte, se impune întrebarea: de ce ,,puterea limbii latine” n-a distrus dialectele Palestinei?

Sau limba greacă?

Sau cea a triburilor britanice?

Dar a ,,romanizat” cu viteza luminii exact populațiile traco-dace, care vorbeau dialecte cu rezonanțe latine?

Adică nicio limbă și niciun popor n-a dispărut, ,,cedând în fața superiorității civilizației materiale și a culturii latine, adoptând obiceiurile romanilor și limba lor” și numai nouă istoricii noștri ne repetă, după metoda plăcii stricate, că dacii au cedat și că ,,așa dispar dacii din istorie”.

Jongleria asta cu fascinația dacilor în fața ,,culturii superioare” a legionarilor îmi amintește de povestea Gâsca de aur de Frații Grimm. Personajele care puneau mâna pe gâsca de aur sau pe cel ce pusese deja mâna pe ea, rămâneau vrăjite și lipite unele de altele. Cam așa ceva ne sugerează istoricii oficiali că se întâmpla și cu dacii când veneau în contact cu ,,cultura superioară” a romanilor. Era de ajuns ca badea Gheorghe să vadă un legionar, că rămânea pe loc hipnotizat de cultura lui ,,superioară”, încât până acasă își uita limba maternă și începea să vorbească latina. Iar dacă i se mai dădea și un brăzdar de plug roman, atunci se apuca cu o furie lingvistică nemaiîntâlnită decât în teoria romanizării să-și romanizeze familia, vecinii, neamurile și tot satul. Iar mătușa Ileana era de ajuns să pună mâna pe o oală sau pe un șirag de mărgele romane, că-și uita imediat graiul și trecea la latină. Și chiar dacă era unica ce purta mărgele romane, puterea limbii latine era așa de mare că femeile din sat începeau să ciripească latinește numai uitându-se la podoaba ei.

,,Ș-am încălecat pe-o roată și v-am spus povestea toată”, își încheie basmele povestitorul popular.

,,Și-am încălecat pe-o tribună și v-am spus o mare mincină” își poate încheia istoricul oficial povestea romanizării.

Alte jonglerii ,,științifice” țin de debarasarea de daci. Strămoșii noștri reali, geto-dacii, au fost întotdeauna un obstacol enervant în teoria romanizării. De ei s-au împiedicat, precum am văzut, toți cei care s-au preocupat de istorie din alte motive decât cele științifice: Roesler, puriștii, iredentismul maghiar, adepții romanizării.

Sub presiunea dovezilor aduse de B.P. Hașdeu, Cezar Bolliac, Nicolae Densușianu, Vasile Pârvan și de alți cercetători, istoria oficială a admis că și dacii sunt un fel de părinți ai noștri. Dar a căutat în fel și chip să-i scoată cât mai repede din istoria românilor, ca să aibă motiv de a afirma că de la ei n-a rămas mai nimic.

Cu documente în mână nu-i poți scoate, fiindcă așa documente nu există. Nici nu-i poți pune, să zicem, pe slavi să-i măcelărească pe dacii liberi! Pentru că vin istoricii slavilor și îți dovedesc că bați câmpii. Și atunci romanizatorii au născocit un truc incredibil de simplu: i-au pus pe daci să se romanizeze unii pe alții. Iată ce spune Hadrian Daicoviciu despre romanizarea dacilor liberi: ,,Cât a fost de extinsă și de profundă această romanizare între anii 106 și 271 nu se știe exact. E cert însă că ea a fost destul de puternică pentru că, după părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian, nu numai să nu dea înapoi, ci, dimpotrivă, să se extindă și asupra dacilor liberi din afara fostei provincii. Numeroasa populație romanizată care a rămas în Dacia la 271 a asimilat elementele dacice pătrunse aici după părăsirea oficială. În veacurile următoare, romanitatea nord-dunăreană a romanizat populația geto-dacă de pe întreg teritoriul țării noastre”[vii].

Și aici cercul vicios al jongleriilor ,,științifice” se închide patetic: ,,Așa dispar dacii din istorie: nu dintr-o dată, nu exterminați în războaie sau dezrădăcinați, ci treptat, cedând în fața superiorității civilizației materiale și a culturii latine, adoptând obiceiurile romanilor și limba lor”[viii].

Observați cât de abil jonglează cu istoria ,,specialiștii” noștri!

Mai întâi le-au făcut o concesie dacilor: nu i-au pus pe legionari să-i extermine fizic, pentru că imperiul avea nevoie de brațe de muncă. I-au lăsat să supravețuiască, dar cu condiția să adopte cultura materială a romanilor. Apoi le-au mai dat un pic de timp, ca să adopte obiceiurile și limba latină. Pe urmă i-au prefăcut în ,,populație romanizată”. Dar cum după plecarea lui Aurelian, dincolo de hotarele fostei provincii rămâneau dacii liberi câtă frunză, câtă iarbă, apărea problema lichidării acestora. A fost rezolvată dintr-o întorsătură de condei: acea 15 la sută de ,,populație romanizată” a  fost pusă să-i romanizeze pe cei 85 la sută de daci liberi. Înțeleg ,,fascinația” dacilor ocupați pentru legionari. Coiful cu creastă din pene ,,se impune”. Dar prin ce i-a fascinat ,,populația romanizată” pe dacii liberi rămâne un mister academic. Acest miracol lingvistic cu daci romanizându-se unii pe alții, fără ca nimeni să-i silească, stă, ca un momument al jongleriilor antiștiințifice, în orice manual academic.

Așa romanizatorii noștri i-au făcut ,,dispăruți” pe daci din istorie.

Când puriștii susțineau, traducând greșit din Eutropiu, că dacii au fost cu toții exterminați de către romani, B.P. Hașdeu le-a răspuns: ,,Naționalitățile se pot extermina doară pe hârtie”[ix].

La fel răspundem și noi romanizatorilor: ,,Dacii au putut fi romanizați doar pe hârtie”. Pentru că am văzut mai sus, din exemplele altor popoare, că ei nu puteau, într-un timp așa de scurt, să-și lase obiceiurile, tradițiile, credința și, mai ales, limba maternă prin care își exprimau aceste valori ale sufletului.

Un alt clișeu al lingviștilor oficiali e că dânșii consideră limba traco-dacă de tip satem.

Familia de limbi indo-europene a fost împărțită convențional în două grupuri: kentum și satem. S-a luat ca exemplu cuvântul care înseamnă 100. Kentum (centum) în latină și satem în persana veche. Din grupul kentum fac parte: greaca, celta, vechea germană, latina. Din satem: sanscrita, limbile iranice, balto-slava, illira vorbită în vestul Peninsulei Balcanice, în regiunea Calabriei și Apuliei din Italia sud-estică.

O deosebire dintre aceste limbi e următoarea: consoanelor palatale k și g(h) din limbile de tip kentum le corespund în limbile satem consoanele spirante s și z.

Traco-daca a fost inclusă în grupul satem. Deci cuvântul care desemna 100 începea cu litera s. În latină, care era de tip kentum, se zicea ,,kentum”. În italiană, care este moștenitoarea latinei, se zice ,,cento”. În timp ce în limba română noi zicem ,,sută”, ca în limbile de tip satem din care făcea parte și traco-daca. Prin urmare, până și acest detaliu pe care ni-l oferă clasificarea kentum/satem demonstrează că românii vorbesc limba geto-dacilor.

Lingviștii oficiali trec cu multă abilitate peste această și alte neconcordanțe din teoria romanizării. Dimpotrivă, ca să mențină confuzia, DEX-ul dă cuvântul ,,sută” ca fiind împrumutat din vechiul slav sŭto. Parcă până la venirea slavilor dacii nu au numărat până la o sută și se opreau cu numărătoarea la 99. Întrebarea este: cum explică etimologii oficiali faptul că celelalte numerale sunt ,,împrumutate” din latină și numai suta de la slavi? Întrebare în van – autorii DEX-ului nu-și explică niciodată etimologiile fanteziste.

Pe de altă parte, limba română și strămoașa ei traco-daca prezintă particularități deosebite, pentru care nu pot fi încadrate în schema convențională kentum/satem. Urmărind evoluția ocluzivelor aspirante (bh>b, gh>g, dh>d) din limbile indo-europene și alte transformări fonetice, Mihai Vinereanu arată că ,,lingvistica istorică tradițională a inclus traco-daca în grupul satem în mod nejustificat”; ,,traco-illira se află într-o poziție centrală, împărtășind multe trăsături cu unele limbi din așa-zisul grup centum, dar și cu cele din grupul satem”[x].

Încadrând limba traco-dacă în această poziție centrală, multe lucruri devin limpezi. Acum înțelegem de ce zicem ,,sută” și nu ,,cento”. Pentru că l-am moștenit din traco-dacă. ,,Rom. sută are caracteristici satem, dar, după cum știm, traco-daca împărtășea anumite caracteristici cu limbile satem, nefiind o limbă prin excelență satem, așa cum s-a crezut până acum”[xi].

Lucrul acesta a fost trecut cu vederea de lingvistica oficială, fie dintr-o incapacitate de a face față unei probleme cu un grad înalt de necunoscut, fie din rea credință.

După cum vedem, teoria romanizării nu este susținută de argumente științifice. Supuse logicii istorice și bunului simț, toate ,,argumentele” ,,specialiștilor” se dovedesc a fi niște jonglerii antiștiințifice, care provoacă râsul, dar te și întristează gândindu-te că ele vin de la inșii care ne scriu istoria și ne alcătuiesc manualele.

Istoricii oficiali se adresează românilor ca și când România ar fi o mare grădiniță de copii. De două sute de ani ne spun povestea cu romanizarea. Apoi ne pun să facem nani. Și dacă vreunul se trezește ,,din somnul de moarte” și vrea să afle adevărul, i se dă cu măciuca în cap – ,,dacoman”, ,,tracoman”, ,,neprofesionist”, ,,analfabet”. Până este adormit la loc.

Din fericire, lucrurile se schimbă. Din buncărele romanizării nu se vede, dar primăvara dacică a început de mult. S-au dezghețat mințile. S-au topit fricile. Adevărul despre daci înflorește în sute de mii de suflete tinere. Se scriu cărți despre originea traco-dacă a limbii române. Despre rădăcinile nostratice în limba română. Se elaborează instrumente de cunoaștere și cercetare, cum este Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică de Mihai Vinereanu. Fiecare dacist vine cu documente în mână care spun clar: romanizarea n-a avut loc, iar noi vorbim dulcea și înțeleapta limbă a geto-dacilor evoluată în limba română.

Un articol de Iulia Brânză Mihăileanu

Read More