Istoria popoarelor migratoare care au trecut prin Romania."..Nivelul civilizaţiei lor era mult sub cel al geto-dacilor"

De peste două milenii, spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost traversat de populaţii venite din toate direcţiile. Istoricul buzoian Marius Constantinescu susţine că, deşi a interacţionat multă vreme cu nomazii, populaţia băştinaşă a fost foarte puţin influenţată de aceştia din punct de vedere cultural. 

Potrivit istoricului buzoian, cele mai vechi informaţii legate de migratori vorbesc despre prezenţa unor sciţi în zona în care se află zăcămintele aurifere şi argintifere ale Carpaţilor. ”Probabil că aveau o anumită experienţă în exploatarea acestor zăcăminte. Au fost acceptaţi să vină şi să se aşeze în zona respectivă. Asta era la nivelul secolelor VI, V î.e.n.. Extracţia metalelor o făceau sciţii însă prelucrarea o executau localnicii care la acea vreme foloseau tipare din piatră, tipare de lut şi tipare de ceară. Prelucrarea a fost apanajul meşterilor locali”, precizează istoricul buzoian.  

 Sosesc apoi iazigii şi roxolanii, populaţii nomade vorbitoare de dialecte iraniene, din neamul sarmaţilor, care se apropie de teritoriul carpato-dunărean şi intră în contact cu populaţia locală, fiind acceptaţi să trăiască împreună cu geto-dacii. 

Au fost menţionaţi de la sfârşitul secolului III î.e.n., până la începutul nivelul secolului IV e.n..   În secolul II î.e.n. coboară dinspre Baltica grupul bastarnilor, o populaţie de neam germanic care pornise în migraţie din Peninsula Scandinavă, a trecut Marea Baltică şi a coborât treptat către spaţiul carpato-dunărean. ”Ei au pătruns printre triburile dacilor din zona cuprinsă între Carpaţii de răsărit şi Prut şi au înaintat treptat, convieţuind cu populaţia băştinaşă mai bine de trei secole. La sfârşitul secolului I e.n., în războaiele pe care Decebal le-a purtat cu Imperiul Roman, au participat şi bastarni. Pe monumentul triumfal de la Adamclisi apar şi bastarni”.

     După secolul III e.n., încep să pătrundă tot de la răsărit de lanţul carpatic triburile goţilor. Erau două grupări, goţii de apus, vizigoţii, şi ostrogoţii sau goţii de răsărit. ”Aceştia din urmă au coborât printre Prut şi Nistru iar vizigoţii au coborât între Carpaţi şi Prut, uneori trecând şi dincolo de Prut. Aceştia au avansat, în secolul III e.n., şi au intrat în contact cu carpii şi costobocii, populaţii dacice, organizând împreună invazii asupra graniţei dunărene a Imperiului Roman, unde făceau prăpăd şi luau mulţi prizonieri. Au pătruns şi în Provincia Dacia, în interiorul arcului carpatic, producând dezastre chiar şi în Oltenia. 

Vizigoţii au purtat aceste lupte, ei devenind un soi de coordonatori ai acestor atacuri”, explică Marius Constantinescu. ”Când au ajuns goţii în zona noastră erau purtători ai unei civilizaţii a lemnului. După ce au coborât de pe ţărmul de nord al contientului au intrat în contact cu ceramica şi celelalte materiale din care se produceau unelte sau arme. Nivelul civilizaţiei lor era mult sub cel al geto-dacilor. Intrând în contact cu lumea aceasta, au luat contact şi cu valorile lumii romanice şi de aceea au fost atraşi către imperiul roman”.

 La sfârşitul secolului IV e.n., apare în zona de răsărit a bătrânului continent o altă populaţie, hunii. În căutarea de păşuni pentru animale, în special cai, au năvălit peste triburile de sarmaţi, roxolani şi ostrogoţi de la nord de Dunăre. Extrem de sângeroşi, hunii i-au învins pe ostrogoţii conduşi de regele Ermanaric, care avea 100 de ani, vârstă matusalemică pentru acea perioadă.   

   ”În 375 - 376 e.n. hunii trec marea de Azov, printr-o întâmplare fericită pentru ei. Ajung dincoace de Nistru iar primii întâlniţi au fost ostrogoţii lui Ermanaric, pe care i-au cucerit. I-au cucerit şi pe sarmaţi, i-au învins şi i-au luat în armatele lor apoi i-au întâlnit pe goţii lui Athanaric. Acesta a încercat să se apere, ridicând un val de pământ în zona Galaţi - Brăila dar după ce s-a trezit că hunii îl atacă din spate Athanaric s-a retras în munţii localizaţi de majoritatea cercetătorilor în zona Buzăului”.

   Bătrânii şi femeile se ocupau cu creşetera animalelor, mai ales a cailor. Contactul de scurtă durată cu această categorie de nomazi nu şi-a lăsat amprenta asupra băştinaşilor. ”De la huni nu am preluat nimic pentru că aveau un trai foare nepotrivit cu modul de viaţă al băştinaşilor. Băieţii erau luaţi de la vârsta de 7 ani, erau învăţaţi să călărească, să tragă cu arcul şi să lupte cu sabia, la 11 ani primeau botezul războiului şi până la peste 35 de ani îşi duceau viaţa numai călare. Acolo şi mâncau, dormeau. O dată pe an primeau învoire şi se duceau la familiile lor, se căsătoreau şi îşi concepeau urmaşii. Au stat între 376 şi 420 în zona asta după care centrul puterii huncie s-a mutat în Câmpia Panonică, unde au stat până în 454”.   

 Urmează gepizii, tot neam germanic, care vin dinspre nord-vestul spaţiului Carpatic şi pătrund în Transilvania. Din est, pătrund avarii tot o populaţie de călăreţi, mai puţin războinici decât hunii.  ”Sunt în trecere şi stau foarte puţin aici şi de aceea nu avem nimic de la ei, în afară de nişte tezaure pe care le comandau în atelierele romane de la Marea Neagră sau Constantinopol. Din punct de vedere genetic, studiile unor cercetători din Hamburg ne arată nu numai că populaţia din zona noastră are o continuitate de peste 3.000 de ani, din epoca bronzului, ci şi că această populaţie a transmis componente genetice unei majorităţi a populaţiei care a ocupat vechiul continent.” 

 După gepizi şi avari, în secolul VI e.n., vin primele grupuri de slavi care avansează spre Europa în trei direcţii, slavii de vest, slavii de sud-vest şi slavii de sud. ”După anul 551 e.n., grupuri de slavi pătrund şi în Moldova şi ajung şi în Muntenia. Erau populaţii sedentare care se ocupau cu agricultura, mai puţin războinice, şi care au convieţuit bine cu populaţia băştinaşă”, susţine istoricul.  

  În anul 602, populaţiile slave atacă şi sparg graniţa dunăreană a Imperiului Roman de Răsărit, pătrund la sud de Dunăre şi se stabilesc într-o zonă care se întinde până la jumătatea Traciei. Valuri de slavi ajung aici până în secolul IX e.n.. ”De la slavi am preluat nişte elemente de limbă. Cuvântul râmnic este formulă folosită de ei, ca şi cerna, care este apă neagră. Sunt o serie de denumiri în toponimia ţării care păstrează elemente de factură slavă. Din punct de vedere cultural şi mai ales genetic este mai greu să precizăm cu ce au venit”, precizează istoricul Marius Constantinescu. 

  La nivelul secolului VII e.n. apar bulgarii, numele acestei populaţii venind de fluviul Volga, loculor de origine. Pătrund la sud de Dunăre şi convieţuiesc cu slavii din zona respectivă, formând poporul bulgar de azi. După o perioadă de oarecare linişte, în ultimii trei ani ai secolului IX e.n., după anul 896, apar ungurii. ”Vin tot dinspre răsărit, populaţie războinică, formată din 5.000 de călăreţi. Au pătruns dincoace de Nistru, au parcurs trecătorile Carpaţilor nordici, au ajuns în Panonia şi de aici au început să atace Transilvania. La nivelul secolului X e.n. începeau să avanseze, în trei etape, până când au ajuns în Carpaţii de sud şi de răsărit, ocupând Transilvania. Vor sta aici până când vor fi încorporaţi în Imperiul Habsburgic şi vor reapărea la 1867, când Imperiul Habsburgic devine Imperiul Austro-Ungar”.   

 Urmează sosirea pe aceste meleaguri a uzilor, pecenegilor şi cumanilor, în secolele X, XI, XII şi XIII. Potrivit istoricului buzoian, la 1241, când se produce marele atac al tătarilor din Hoarda de Aur care staţiona în Crimeea, la vremea aceea, dominantă ca forţă militară în zona Carpaţilor sunt cumanii. ”De altfel, cumanii au avut mai multe confruntări cu tătarii. Uzii, pecenegii şi cumanii au venit tot din Asia. De aceea aveau anumite trăsături specifice asiaticilor. Se ştie că, de exemplu, comonenta B, din grupele de sânge provine de la populaţiile asiatice care au venit pe teritoriul nostru după secolul X”.   

  Venind în secolul XIII e.n., tătarii au fost penultima din populaţiile migratoare care au trecut pe acest teritoriu. ”Avem zone în care trăiesc şi astăzi comunităţi mari de tătari, Dobrogea fiind puternic reprezentată de această minoritate. Tătarii intrau fulgerător în Moldova şi Muntenia. Erau la fel de cruzi ca şi hunii. Luau prizonieri pe care fie îi vindeau înapoi, ca răscumpărare, fie îi foloseau ca robi în toate muncile pe care nu puteau să le facă”.  

 Ultimii sunt turcii care ajung în spaţiul nostru, în vremea lui Mircea cel Bătrâni, când au loc primele confruntări. Istorocul Marius Constantinescu spune că de la turci rămân foarte multe elemente care ţin de mâncare, de gospodărie, cum este cuvântul cearşaf. 

adevarul.ro

Read More

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (V). Ultimul episod.

CONFLICTELE DINTRE GEŢI ŞI BASTARNI

În lupta împotriva invadatorilor străini s-au afirmat pe plan militar în decursul secolelor III-II a.Chr. şi formaţiunile politice getice de la est de lanţul Carpaţilor. Continuând acţiunile de rezistenţă ce durau de secole împotriva sciţilor, ele au fost nevoite la un moment dat să facă faţă unui neam migrator cu care până atunci nu avuseseră confruntări armate. Este vorba de bastarni, care pornind din părţile Vistulei, s-au năpustit spre sud, ajungând în secolele II-I să ocupe cu forţa porţiuni din bazinul superior al Siretului, podişul central al Moldovei şi zona cuprinsă între Prut şi Nistrul mijlociu. Bastarnii se aflau pe o treaptă de dezvoltare inferioară aceleia pe care o atinseseră geţii. Plutarh îi înfăţişează drept „oameni care nu ştiau să lucreze pământul, nu ştiau să navigheze şi nu se pricepeau să ducă viaţă de păstori, preocupându-se doar de un singur lucru şi de un singur meşteşug: lupta necontenită şi biruirea celor ce-i înfruntă” (Plutarh, Aemilius Paulus, 12). Tacitus, completând aceste informaţii, arată că ei „construiesc şi case, poartă şi scuturi, le place să meargă pe jos şi se mişcă repede” (Tacitus, Germania, 46,2) - trăsături comune, după părerea lui, tuturor neamurilor germanice. La lupte participau atât pedestraşi, cât şi călăreţi; primii „se ţineau în goană pe lângă cai, şi în toiul luptei încălecau pe caii liberi ai călăreţilor căzuţi”.

Geţii s-au opus cu tenacitate bastarnilor. Centre principale ale rezistenţei lor au devenit cetăţile care, ridicate anterior în faţa sciţilor - cum erau cele de la Cotnari, Moşna, Ştiriceşti, Arsura, Fedeşti, Buhalniţa, Brăhăşeşti etc. (între Carpaţi şi Prut) şi Butuceni, Mateuţi, Saharna, Vâhvatinţi (între Prut şi Nistru) -, îşi vădeau şi în noile condiţii, deosebita utilitate. Până la urmă o parte din cetăţi au fost ocupate şi distruse de bastarni, altele au fost părăsite de geţi după ce adversarii lor reuşiseră să preia controlul zonelor înconjurătoare.

Izvoarele literare ajunse până la noi au consemnat o singură confruntare militară între geţi şi bastarni. Cu prilejul uneia din incursiunile lor, bastarnii au pătruns pe teritoriul locuit de uniunea de triburi getice condusă de regele Oroles, situată în sud-estul spaţiului intracarpatic şi probabil, în partea de sud a ţinutului dintre munţi şi Siret. Prima confruntare militară s-a soldat cu o înfrângere a autohtonilor, mai mult ruşinoasă decât dureroasă: „în vremea regelui Oroles - scrie Trogus Pompeius - [geţii] se luptară fără succes împotriva bastarnilor şi de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au fost siliţi, din porunca regelui, ca atunci când voiau să doarmă, să pună capul în locul picioarelor şi să facă soţiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obişnuiau să le facă lor” (Trogus Pompeius, XXXII,3,16). Pedeapsa „a fost înlăturată numai după ce prin vitejia lor au şters ruşinea pe care şi-au atras-o în războiul de mai înainte” (Trogus Pompeius, XXXII,3,16). Mai presus de anecdoticul episod, rămâne faptul sigur că rezistenţa opusă de luptătorii geţi conduşi de Oroles, poate şi de alţii rămaşi necunoscuţi, a stăvilit invazia bastarnilor spre teritoriile din interiorul arcului carpatic, unde arheologic nu se constată decât slabe şi efemere urme lăsate de această populaţie (de exemplu, la Moreşti, jud. Mureş), probabil cu prilejul unor pătrunderi de felul aceleia pe care o relatează Trogus Pompeius.

Pe lângă asemenea momente de conflict, raporturile dintre geţi şi bastarni au cunoscut şi perioade de pace materializate, printre altele, de schimburile economice şi culturale reciproce. Unele incursiuni ale bastarnilor au antrenat chiar contingente getice până la sud de Dunăre, unde prezenţa lor este destul de des constatată. Astfel, regele Macedoniei, Filip al V-lea (220-179 a.Chr.), angajat într-o politică foarte complicată împotriva romanilor, tracilor şi altor neamuri din jur, s-a decis în ultimii ani ai domniei să recurgă la ajutorul bastarnilor. Iniţial aceştia ar fi urmat să distrugă puterea dardanilor - vecini primejdioşi ai Macedoniei -, apoi să devasteze Italia. Solia lui Filip, condusă de un abil diplomat, Antigonus, a reuşit să-l convingă uşor pe regele bastarn Clondicus, atât prin răsplata promisă, cât şi prin perspectiva unor prăzi bogate. 

Ca urmare, în anul 179 a.Chr. o puternică oaste bastarnă formată din luptători pedeştri şi călăreţi, în rândurile căreia se aflau şi geţi, a trecut Dunărea - probabil pe la Durostorum - şi a înaintat prin teritoriul locuit de traci, care fuseseră convinşi de macedoneni să-i asigure aprovizionarea. Dar, în apropiere de Amphipolis, bastarnilor le-a parvenit ştirea că regele Filip murise pe neaşteptate. Totodată, tracii, care încercau să profite de acest eveniment, au început să opună rezistenţă bastarnilor şi, părăsindu-şi aşezările din zona prin care aceştia treceau, s-au refugiat pe muntele Donuca (identificat cu actualul Rila). Bastarnii i-au atacat, însă au avut neşansa ca tocmai în acel moment să se dezlănţuie o furtună neobişnuită, care, cum arată Titus Livius (XL,58,4-6), a produs numeroase victime şi o mare debandadă în rândurile lor, sporite şi de intervenţia armată a tracilor. După dispute serioase, o parte a bastarnilor a renunţat la luptă şi s-a reîntors, împreună cu geţii, prin teritoriile învecinate Apolloniei Pontice şi Messembriei, la nord de Istru, iar altă parte - izvorul antic o evaluează la aproximativ 30.000 - s-a decis, totuşi, să-şi continue înaintarea către Dardania, unde a rămas până în iarna 175/174 a.Chr., când, în urma unui conflict violent cu dardanii, a fost silită, la rândul ei, să revină la nord de fluviu.

Nu peste multă vreme, Perseu (179-168 a.Chr.) - fiul şi succesorul lui Filip al V-lea - a făcut, din motive identice cu ale tatălui său, un nou apel la bastarni. În primăvara anului 168 a.Chr., sub conducerea aceluiaşi Clondicus, oastea bastarnilor şi geţilor, formată de data aceasta din 10.000 de călăreţi şi 10.000 de pedestraşi, a trecut la sud de Dunăre. Conform înţelegerii, Perseu urma să plătească imediat câte 10 galbeni de fiecare călăreţ, câte 5 galbeni de fiecare pedestraş şi 1.000 de galbeni şefului lor. Pertractările regelui macedonean în privinţa efectuării plăţii i-au determinat până la urmă pe bastarni şi aliaţii lor să-l părăsească şi să se retragă la nord de fluviu, nu însă înainte de a fi devastat teritoriile trace prin care au trecut. Atacată în acelaşi an de către romani, Macedonia nu a dispus de forţele necesare pentru a-şi salva independenţa, iar Perseu însuşi şi-a pierdut tronul.

Deşi vor mai fi existat, neconsemnate de izvoare, astfel de acţiuni purtate în comun de bastarni şi autohtoni, cercetările arheologice pun în lumină realitatea că geţii nu s-au împăcat niciodată cu prezenţa acestei populaţii înapoiate şi turbulente, într-o primă fază ei au reuşit să oprească expansiunea bastarnilor atât spre sud, aproximativ pe linia Piatra Neamţ - Roman - Crasna (jud. Vaslui) - Tiraspol (Rep. Moldova), cât şi spre vest, pe Carpaţi, unde au construit o nouă serie de cetăţi puternice, aşa cum procedaseră atunci când interveniseră pentru zăgăzuirea primejdiei sciţilor. Într-o fază ulterioară, mai exact în epoca lui Burebista, geţii au pornit lupta decisivă pentru eliberarea teritoriilor pe care se implantase populaţia bastarnă.

CONFLICTUL DINTRE GEŢI ŞI HYBRIDA

Cât de apăsător era - sau putea fi - acest control o dovedeşte peste un deceniu răscoala antiromană a cetăţilor greceşti de pe litoralul vestic al Pontului, care nu mai puteau suporta abuzurile fostului coleg de consulat al lui Cicero în anul complotului lui Catilina, 63 a.Chr., Caius Antonius Hybrida, guvernatorul Macedoniei. Acesta a venit cu trupe asupra lor cu intenţia de a ocupa întregul ţinut dintre Dunăre şi Marea Neagră (62 a.Chr.), dar în primăvara următoare a suferit, undeva „în preajma cetăţii histrionilor” (Dio Cassius), o gravă înfrângere din partea geţilor, grecilor şi bastarnilor. Ca urmare a acestei înfruntări, oraşele greceşti îşi redobândesc independenţa. Steagurile capturate de la romani au ajuns în cetatea daco-getică Genucla (Cassius Dio, LI,26).

Read More

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (IV)

CONFLICTELE GEŢILOR CU CELŢII

Cea mai amplă invazie petrecută în spaţiul carpato-danubiano-pontic în secolele III-II a.Chr. a fost fără îndoială aceea a triburilor celtice. Din ţinuturile lor iniţiale de locuire - cursurile superioare ale Rinului şi Dunării - acestea s-au extins în toate direcţiile începând din secolul al VI-lea a.Chr. şi până la începutul secolului al III-lea a.Chr., când expansiunea lor a atins punctul culminant. Triburile şi uniunile de triburi celtice au reuşit să invadeze un teritoriu imens, din insulele britanice până în Asia Mică.

Pătrunderea celţilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic a avut loc pe mai multe direcţii, simultan sau consecutiv şi cu intensităţi diferite. Astfel, grupuri importante venite dinspre centrul Europei au invadat în cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea a.Chr. zonele de câmpie dintre Tisa şi Carpaţii Apuseni, scurgându-se apoi prin văile Mureşului şi Someşului în spaţiul intracarpatic, unde au ocupat terenuri mai fertile. Este posibil ca celţii pătrunşi aici să fi aparţinut puternicului grup tribal al anarţilor, aşa cum rezultă din unele texte antice mai târzii. Alte grupuri au înaintat dinspre sud, din Peninsula Balcanică. În momentul invaziei lor pe teritoriile getice amintite mai sus celţii se aflau la apogeul democraţiei militare. Buni agricultori, crescători de vite şi meşteşugari - cultura La Tène celtică a influenţat, în unele cazuri puternic, zone întinse pe continentul european -, ei erau, totodată, excelenţi luptători. Armamentul lor, făcut îndeobşte din fier, era foarte variat şi caracteristic acestei populaţii războinice.

În prima fază invaziile celţilor aveau un caracter extrem de distrugător. Deşi adeseori erau inferiori din punct de vedere numeric populaţiilor băştinaşe, ei reuşeau să le înfrângă prin atacuri fulgerătoare, soldate cu masacre, jafuri şi devastări ce aveau şi un puternic impact psihologic asupra adversarilor potenţiali. „Ei - scrie Trogus Pompeius referitor la celţi, pe care îi numeşte însă galii - sunt un neam de oameni aspri, îndrăzneţi şi războinici, care au trecut peste culmile nepătrunse ale Alpilor şi prin locuri inaccesibile din pricina frigului [... ] însuşi numele de galii inspira atâta groază încât chiar regii care nu erau atacaţi de ei le cumpărau pacea, din proprie iniţiativă, cu un preţ foarte mare” (Trogus Pompeius, XXIV,4,4-7). Dar, într-o fază ulterioară, atunci când se fixau mai îndelung pe anumite teritorii, celţii începeau să dezvolte relaţii mai paşnice cu autohtonii, cărora le impuneau plata unui tribut şi, probabil, alte obligaţii de ordin economic şi politic.

O desfăşurare asemănătoare au avut invaziile celţilor şi în teritoriile getice. Violenţa pătrunderii lor este atestată arheologic, pe de o parte, de distrugerea aşezărilor în care populaţia locală li s-a opus, iar pe de altă parte, de mormintele de luptători celţi descoperite până acum, ceea ce demonstrează că relaţiile cu geţii nu au avut în nici un caz un caracter paşnic. Mai frecvent în inventarul mormintelor apar vârfurile de lance, săbiile şi cuţitele de luptă, nu lipsesc, însă, nici coifurile, zalele, cnemidele, zăbalele, carele de luptă, pumnalele etc..

Din luptele purtate de geţi împotriva celţilor se cunosc câteva detalii despre una singură, pe care o aminteşte lapidar Trogus Pompeius: „Brennus, conducătorul galiilor, plecase în Grecia, iar cei pe care îi lăsase să apere hotarele neamului lor, ca să nu pară că numai ei stau degeaba, au înarmat cincisprezece mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi, au pus pe fugă trupele geţilor şi ale triballilor şi, ameninţând Macedonia, au trimis soli la rege [Antigonos Gonatas], ca să-i ofere pacea pe bani şi totodată să spioneze tabăra regelui” (Trogus Pompeius, XXV,1,2-3). Rezistenţa geţilor trebuie să fi avut însă un caracter general, desfăşurându-se în toate zonele de penetraţie celtică şi având ca principal rezultat limitarea ariei de întindere a dominaţiei acestora. Astfel, în zona sud-vestică asupra căreia celţii au exercitat o dublă presiune, dinspre nord, de pe culoarul Mureşului, şi dinspre sud-vest, uniunile de triburi getice s-au dovedit suficient de puternice pentru a-şi apăra vatra de locuire; o enclavă celtică de durată se constată arheologic doar la Aradul Nou şi în câteva puncte izolate de pătrundere a scordiscilor.

 Destul de slabă a fost prezenţa celţilor şi pe teritoriul de la vest de Olt, unde o parte din vestigiile acestei populaţii sunt datorate, cu certitudine, nu unei locuiri efective, ci schimburilor economice întreţinute ulterior. Chiar în interiorul arcului carpatic, unde şocul invaziei s-a resimţit mai violent, dominaţia celţilor nu s-a putut institui efectiv decât în zone de podiş şi câmpie, precum şi într-o singură depresiune, cea bistriţeană. Restul teritoriului intracarpatic, cuprinzând regiunile muntoase şi deluroase în întregime, părţi din podiş şi câmpie, depresiunile (cu excepţia amintită), a fost menţinut ferm de băştinaşi; triburile şi uniunile de triburi getice şi-au păstrat aici fortificaţiile din perioada anterioară şi au construit noi şi puternice cetăţi către linia de contact cu zonele ocupate de celţi.

Mai târziu, când între geţi şi celţi s-au dezvoltat relaţii de schimb, conflictele pierzându-şi din intensitate, în anumite cazuri s-a ajuns chiar la înţelegeri militare temporare spre a face faţă unor adversari comuni mai puternici. Astfel s-au petrecut, la un moment dat, lucrurile spre zonele illyre, unde geţii s-au angajat alături de scordisci în acţiuni militare împotriva romanilor. Se cunoaşte în acest sens, din relatarea lui Frontinus, un eveniment interesant din ultimul deceniu al secolului al II-lea a.Chr., când scordiscii aliaţi cu dacii au înfruntat trupele comandate de consulul Minucius Rufus, în anul 109 a.Chr.: „Fiind strâmtorat de către scordisci şi daci, care erau mai mulţi la număr, generalul Minucius Rufus l-a trimis înainte pe fratele său, şi în acelaşi timp câţiva călăreţi cu trâmbiţaşi, şi i-a poruncit ca, în clipa când va vedea angajată lupta, să apară pe neaşteptate din direcţia opusă şi să ordone ca trâmbiţaşii să sune din trâmbiţe. Deoarece răsunau culmile munţilor, s-a răspândit între duşmani impresia că au de-a face cu o mulţime imensă: îngroziţi de aceasta, au luat-o la fugă” (Frontinus, Stratagemata, II,4,3).

Pe măsură ce au acumulat forţe, triburile şi uniunile de triburi getice din zonele înconjurătoare spaţiului supus autorităţii celţilor au început să exercite asupra acestora presiuni tot mai puternice în scopul eliberării teritoriilor care le aparţinuseră. Spre sfârşitul secolului al II-lea a.Chr. se constată că enclavele celtice dispuse în teritoriul de locuire getă intracarpatic au dispărut - fie lichidate prin violenţă, fie asimilate de populaţia autohtonă, în schimb, dominaţia celtă s-a prelungit în zonele dace mai îndepărtate de la vest şi nord-vest, precum şi la sud de Dunăre, de unde triburile boiilor, tauriscilor, scordiscilor etc., efectuau dese incursiuni şi în alte ţinuturi. Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau acestea a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I a.Chr., când unificarea politică a geţilor sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar superior celui deţinut de adversari.

PREZENŢA MILITARĂ GETICĂ ÎN DOBROGEA

Concomitent cu invaziile celte, spaţiul carpato-danubiano-pontic a cunoscut în secolele IV-II a.Chr. şi o recrudescenţă a invaziilor dinspre est şi nord-est, datorită, pe de o parte, presiunilor scitice târzii, iar pe de altă parte, înaintării treptate a bastarnilor şi, ulterior, extinderii autorităţii Regatului Bosporan asupra litoralului vest-pontic. Spre sfârşitul secolului al III-lea şi în cea mai mare parte a secolului al II-lea a.Chr. prezenţa unei enclave scitice este atestată în zona cuprinsă între Callatis şi Odessos (Varna). Se cunosc, din emisiuni monetare, numele unor „regi” sciţi care au vieţuit în această zonă, ca Ailios, Sariakes, Kanites, Akrosas, Tanusa, Charaspes. Cetăţile greceşti au fost nevoite să-şi cumpere liniştea, ca de obicei, plătind primejdiosului lor vecin un tribut (phoros), dar nu au lipsit nici momentele de încordare şi confruntări armate.

Intervenţia geţilor în viaţa cetăţilor greceşti, în raporturile dintre acestea şi în conflictele pe care ele le-au avut cu alţi adversari - de exemplu, cu tracii - a fost destul de puternică. Mai întâi, pentru că teritoriul dintre Dunăre şi mare a continuat să fie dens locuit de geţi, care, organizaţi în entităţi social-politice durabile, au rămas stăpâni pe teritoriile lor în pofida repetatelor invazii străine. Apoi pentru că, aspirând firesc să menţină unitatea cu locuitorii de aceeaşi etnie sud-dunăreni şi să controleze, în consecinţă, litoralul maritim pe care se aflau implantate polisurile greceşti, geţii ce locuiau pe partea stângă a fluviului şi-au intensificat presiunile, continuând astfel tendinţele evidente încă din epoca lui Dromichaites.

Tocmai această realitate se reflectă într-o inscripţie datând de la mijlocul secolului al III-lea a.Chr., care aminteşte de „o ambasadă” trimisă de Histria la Zalmodegikos, căpetenia unei formaţiuni getice din nordul sau nord-vestul teritoriului dintre fluviu şi mare. Solii histrieni au tratat cu Zalmodegikos problema repatrierii unui număr de 60 de ostatici. Rezultă limpede că în schimbul unui phoros şi al altor obligaţii asumate de histrieni, aceştia obţinuseră garantarea exploatării principalelor surse de venituri - pescuitul în apele fluviului şi practicarea agriculturii pe ogoarele din teritoriul ce aparţinea oraşului.

La sfârşitul secolului al III-lea - începutul secolului al II-lea a.Chr. un rege get din stânga Dunării (poate din Câmpia Română) - Rhemaxos - controla statornic polisurile greceşti, asumându-şi în fapt rolul de protector al lor. Sprijinul militar acordat de el s-a dovedit în unele împrejurări decisiv pentru salvarea cetăţilor greceşti de ameninţările unor adversari mai puternici. Astfel, la un moment dat Histria şi Bizone (Cavarna) - ca şi alte polisuri de pe litoralul Pontului Euxin locuit de geţi - au avut mult de suferit de pe urma unei oşti trace venite dinspre sud, sub conducerea lui Zoltes, care întreprindea repetate incursiuni pe teritoriul lor. Până la urmă, locuitorii din Histria s-au decis să reziste cu armele, alegându-l pe Agathocles fiul lui Antiphilos comandant cu depline puteri al teritoriului. În fruntea unui detaşament de „oşteni voluntari dintre cetăţenii şi barbarii adăpostiţi în cetate”, acesta „a păzit ogoarele şi turmele şi grânele” până la sosirea ajutorului solicitat, între timp, lui Rhemaxos. Iniţial regele get a pus la dispoziţia Histriei 100 de călăreţi; dar, „când tracii au căzut în număr mare asupra străjerilor din Histria, iar aceştia - de frică - au fugit pe celălalt mal, lăsând teritoriul (cetăţii) fără pază”, fiul regelui Rhemaxos, solicitat insistent de greci, a sporit efectivul călăreţilor geţi la 600. Detaşamentul get a alungat corpul de oaste tracă şi a redat liniştea cetăţii Histria.

Read More

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (III)

CONFLICTUL GEŢILOR CU ZOPYRION

În primăvara anului 334 a.Chr. armata macedoneană condusă de Alexandru a trecut Hellespontul într-o mare aventură asiatică. Ca locţiitor al lui Alexandru în Macedonia a rămas Antipatros - unul dintre cei mai capabili generali din generaţia ce se formase încă sub Filip al II-lea. Antipatros a reuşit să menţină stabilitatea politică internă şi ordinea pe teritoriile balcanice înglobate statului macedonean, deşi nu a fost scutit de o serie de răzvrătiri ale populaţiilor supuse sau chiar de acţiuni de frondă ale unor strategi. Din perioada respectivă s-au păstrat puţine relatări referitoare la evenimentele militare petrecute între Haemus şi Istros, iar acestea privesc spaţiul înglobat în strategia numită Tracia, care cuprindea teritoriile odrise şi, în general, zona litoralului vest-pontic. Un asemenea eveniment s-a petrecut între anii 335-332/331 a.Chr., când ambiţiosul strateg al provinciei, Memnon, a încercat să desprindă Tracia de regatul macedonean. El s-a bizuit atât pe armata pe care o comanda, cât şi pe neamurile băştinaşe supuse.

Planuri la fel de ambiţioase a nutrit şi urmaşul lui Memnon, Zopyrion (denumit de izvoarele latine praepositus Thraciae sau praefectus Ponti) (Trogus Pompeius, XII, 2, 16; Curtius Rufus, X,1,43) care a iniţiat o expediţie militară dincolo de Dunăre, în spaţiul nord-pontic. Referitor la mobilurile acestei expediţii, Trogus Pompeius notează laconic că „Zopyrion, pe care Alexandru cel Mare îl lăsase guvernator al Pontului, a socotit că e ruşinos să stea degeaba şi să nu întreprindă el ceva” (Trogus Pompeius, XII,2,16). Vor fi existat, totuşi, alte raţiuni, mai puternice, pentru organizarea expediţiei. Acestea nu au putut consta decât în tentativa de a extinde dominaţia macedoneană asupra ţinuturilor nord-pontice, căci, preluând moştenirea ahemenidă, Alexandru cel Mare nu putea să nu vadă ceea ce înţelesese la timpul său Darius I: avantajele transformării Pontului Euxin într-un „lac” înglobat imperiului său. Că era vorba de stăpânirea litoralului nord-pontic pare să probeze şi faptul că expediţia, deşi apreciată de autorii antici ca îndreptată împotriva geţilor sau sciţilor, s-a concentrat în prima ei fază asupra coloniilor greceşti de dincolo de Istru.

Oastea condusă de Zopyrion, cu efective între 20.000 şi 30.000 de luptători, a trecut Dunărea pe navele concentrate în acest scop (probabil la vadul tradiţional de la Isaccea) şi a înaintat paralel cu litoralul maritim până la gura fluviului Hypanis (Bug), unde a asediat Olbia (Parutino). Cei din cetate au opus o dârză rezistenţă, iar conducătorii lor, pentru a mări numărul luptătorilor şi capacitatea de apărare a oraşului, au adoptat o serie de măsuri speciale: „în vremea asediului lui Zopyrion - menţionează scriitorul roman Macrobius - borysteniţii au eliberat sclavii, au dat drept de cetăţenie străinilor, au iertat datoriile şi au putut să ţină piept duşmanului” (Macrobius, Saturnalia, 1,11,32).

Eşecul asediului l-a determinat pe Zopyrion să ia hotărârea de retragere. Itinerarul oastei macedonene a străbătut o regiune intens locuită de geţi şi sciţi. În momentul când oastea macedoneană a ajuns la Dunăre, ea a fost atacată de aceştia (Quintus Curtius Rufus, Historia Alexandri Magni Macedonis, X,1,43), răvăşită şi nimicită, în cursul acestei lupte însuşi Zopyrion şi-a pierdut viaţa. Episodul arată puterea militară a geţilor, ce puteau recruta efective impresionante şi în care cavaleria forma nucleul profesionist. Este la fel de posibil ca victoria să fi fost rezultatul alianţei dintre sciţi şi geţi sau, la fel de probabil, unor lupte separate între sciţi şi macedoneni, respectiv geţi şi macedoneni.

Noua confruntare cu macedonenii a demonstrat încă o dată că geţii au fost în măsură să „radă de pe faţa pământului” (Orosius, Historiarum Adversus Paganos, VII, 3,18,1) - cum spune izvorul antic - o oaste numeroasă şi experimentată aşa cum era aceea comandată de Zopyrion. Cu toate că izvoarele antice nu permit o reconstituire în detaliu a înfruntării cu Zopyrion, având în vedere formele şi procedeele tradiţionale de luptă ale geţilor are temei presupunerea că şi în acest caz rol determinant în obţinerea victoriei au avut: folosirea judicioasă a terenului, utilizarea acţiunilor de hărţuire şi demoralizare a adversarului, alegerea momentului şi locului potrivite pentru declanşarea bătăliei decisive.

Ştirea despre dezastrul expediţiei comandate de Zopyrion s-a răspândit repede în lumea tracă şi a populaţiilor din împrejurimile ei, contribuind la resuscitarea stării de spirit anti-macedonene; în ţinuturile odrise aceasta s-a dezvoltat până la izbucnirea unei răscoale violente în a cărei dirijare un rol important a avut regele Seuthes al III-lea. Situaţia instabilă din provincia Tracia, survenită aproape concomitent cu o periculoasă acţiune militară contra macedonenilor întreprinsă de spartani sub conducerea regelui Agis al III-lea - şi ea greu înfrântă de Antipatros - a slăbit capacitatea Macedoniei de penetraţie şi de consolidare în zonele periferice anexate anterior. La nord, stăpânirea macedoneană nu s-a exercitat se pare efectiv decât până la munţii Haemus, iar dincolo de aceştia pe o fâşie mai mult sau mai puţin întinsă a litoralului vest-pontic.

CONFLICTUL DINTRE DROMICHAITES ŞI LYSIMACH

Politica macedoneană de dominaţie asupra zonelor dunărene - determinată atât de importanţa strategică a marelui fluviu, cât şi de bogăţiile teritoriului getic limitrof - a cunoscut în deceniile următoare perioade de flux şi reflux, care s-au succedat în funcţie de desfăşurarea ansamblului evenimentelor petrecute în Peninsula Balcanică şi, pe plan mai larg, în imperiul fondat de Alexandru cel Mare. Dar, conform izvoarelor narative, se poate aprecia că o relansare de anvergură a politicii ofensive macedonene către nord nu s-a mai petrecut după dispariţia lui Zopyrion până în pragul secolului al III-lea. În prima etapă campaniile întreprinse de Alexandru în Asia au consumat masiv energiile statului macedonean.

În luptele dintre diadohi un rol important a avut Lysimah, fostul strateg devenit rege al Traciei elenistice. General capabil şi ambiţios, care încă în timpul vieţii lui Alexandru cel Mare se distinsese prin fapte de arme deosebite, Lysimah s-a angajat energic în competiţia pentru supremaţie în imperiu, îndeosebi cu Antigonos şi Demetrios, pentru stăpânirea Ioniei şi Asiei Mici, apoi cu Cassandru pentru tronul Macedoniei.

Sub conducerea lui Lysimah teritoriul getic dintre Dunăre şi mare, până la gurile fluviului, s-a aflat înglobat în aria Traciei. Stăpânirea lui s-a dovedit extrem de apăsătoare, atât în domeniul economic, cât şi politic. Ea a generat numeroase frământări ale populaţiei autohtone şi coloniilor greceşti. Către anul 313 a.Chr. este atestată documentar prezenţa unor garnizoane macedonene în coloniile greceşti vest-pontice, semn indubitabil al încordării la care se ajunsese.

În aceste condiţii s-a produs, în anul 313 a.Chr., o răscoală generală în estul balcanic la care au participat geţii, tracii şi efective din coloniile greceşti vest-pontice, acestea fiind încurajate şi de promisiunile de sprijin pe care le primiseră din partea lui Antigonos, rivalul lui Lysimah. Semnalul revoltei a fost dat de cei din Callatis; a fost alungată garnizoana macedoneană şi cetatea şi-a proclamat independenţa, în faţa adversarului comun, cetăţile vest-pontice care au urmat exemplul Callatisului, reunindu-şi forţele, şi-au asigurat ajutorul geţilor, sciţilor şi tracilor. Momentul este înfăţişat limpede de către Diodor din Sicilia: „în vremea aceea, callatienii, care locuiesc părţile din stingă Pontului, au alungat o garnizoană a lui Lysimah - pe care o aveau de la el - şi au dobândit neatârnarea. Eliberând în acelaşi fel cetatea istrienilor şi celelalte cetăţi vecine, încheiară între dânşii o alianţă, ca să se războiască laolaltă împotriva stăpânitorului [macedonean]. Mai dobândiră şi prietenia neamurilor vecine, ale tracilor şi ale sciţilor, încât toţi aceştia - legaţi prin alianţa lor - să însemne ceva şi să fie în stare să se împotrivească unor oşti numeroase” (Diodor din Sicilia, XIX,73,1-2).

Amploarea răscoalei l-a obligat pe Lysimah să suspende acţiunile în care se găsea angajat în sudul Traciei şi să pornească împotriva forţelor aliate din nord. După ce a trecut munţii Haemus, oastea aflată sub comanda lui s-a îndreptat mai întâi spre cetatea Odessos - a cărei garnizoană participase la răscoală - unde şi-a aşezat tabăra, pregătindu-se pentru asediu; cei aflaţi în oraş s-au predat însă fără luptă, Lysimah redevenind „stăpânul cetăţii prin bună înţelegere” (Diodor din Sicilia, XIX,73,1-2). La fel au procedat de teama represaliilor cei din Histria şi, probabil, din alte colonii. Numai în Callatis s-a continuat rezistenţa, în ajutorul cetăţii au venit - relatează Diodor din Sicilia - aliaţii lor, „potrivit înţelegerii” (Diodor din Sicilia, XIX,73,1-2). Lysimah a făcut, cu acest prilej, dovada unor evidente calităţi militare. 

El a atacat mai întâi prin surprindere oastea traco-getă şi a învins-o. Apoi, într-o luptă în câmp deschis, a înfrânt oastea sciţilor, provocându-i mari pierderi; resturile acesteia au fost urmărite „dincolo de hotarele ţării lor” (Diodor din Sicilia, XIX,73,1-2). În faza următoare a derulării evenimentelor Lysimah şi-a putut concentra întregul potenţial împotriva Callatisului. Tenacitatea cu care callatienii, rămaşi practic singuri, şi-au apărat cetatea s-a dovedit până la urmă salvatoare căci, în vara anului 312 a.Chr., împotriva lui Lysimah au fost trimise, în sfârşit, forţele promise de Antigonos. O parte a acestora, sub comanda lui Pausanias, s-a îndreptat pe uscat spre coastele Asiei Mici, de unde a trecut ulterior în Tracia; aici i s-au alăturat şi odrisii conduşi de Seuthes. Cealaltă parte, transportată cu flota pusă sub comanda generalului Lycon, a pătruns în apele Pontului, îndreptându-se spre Callatis.

În împrejurările date, situaţia lui Lysimah devenise gravă. El risca să fie zdrobit la Callatis, dacă forţele adverse aveau să facă acolo joncţiunea, sau să aibă de înfruntat o răscoală generală în sudul Traciei, încurajată de prezenţa trupelor lui Antigonos. Iată de ce, apreciind că problema Callatisului trecuse pe un plan secundar, el a lăsat pentru continuarea asediului doar trupele strict necesare, iar cu majoritatea forţelor devenite disponibile a acţionat împotriva odrisilor şi a corpului expediţionar comandat de Pausanias. Bătălia principală s-a dat în trecătorile din partea de sud a munţilor Haemus, pe care le ocupase oastea odrisă. A fost o înfruntare îndârjită sângeroasă, de lungă durată, în care atât macedonenii, cât şi tracii, au avut pierderi mari. Diodor din Sicilia relatează, succint, că Lysimah „luă cu asalt defileurile şi îl ucise pe Pausania” (Diodor din Sicilia, XIX,73,10).

Asedierea Callatisului a continuat, probabil, până în anul 311, când diadohii - sleiţi de numeroasele războaie purtate până atunci - au convenit asupra unei „păci generale”. Dar aceasta a fost peste câţiva ani încălcată, iar Callatisul a suferit, aşa cum se poate deduce din textul antic destul de laconic un al doilea asediu (cel mai probabil în 310/309 a.Chr.).

În deceniul următor Lysimah, a reuşit să anexeze o mare parte din Asia ionică, stăpânită până atunci de Antigonos, care a pierit în bătălia de la Ipsos (301 a.Chr.) şi a dispus de răgazul necesar pentru a relua acţiunile de consolidare a autorităţii lui în ţinuturile dintre Istru şi mare. O nouă intervenţie militară dirijată spre nord, de data aceasta împotriva geţilor, a fost determinată, cu certitudine, nu atât de dorinţa regelui Traciei de a-i pedepsi pe băştinaşi pentru sprijinul acordat, cu un deceniu în urmă, coloniilor greceşti răsculate, cât de faptul că între timp, profitând de diminuarea presiunii macedonene, geţii din zonele situate la stânga Dunării îşi extinseseră stăpânirea peste fluviu, tinzând să-şi alipească teritoriile locuite de populaţia de aceeaşi etnie şi să-şi instituie controlul asupra cetăţilor greceşti de pe litoralul pontic, în orice caz, ameninţarea getică trebuie să fi fost foarte puternică de vreme ce Lysimah a socotit că se impunea o expediţie de amploare spre a-şi consolida stăpânirea asupra ţinutului dintre fluviu şi mare, inclusiv a litoralului. De data aceasta Lysimah a avut ca adversar puternica entitate politică de la nord de Dunăre condusă de Dromichaites, figură proeminentă a lumii getice, în care scriitorii antici au văzut un conducător chibzuit, iscusit şi brav, la care raţiunea şi înţelepciunea se împleteau cu omenia. 

Este foarte probabil că tot această formaţiune statală intervenise, la timpul său, în conflictul dintre cetăţile greceşti şi macedoneni, poate sub conducerea aceluiaşi Dromichaites, căci, aşa cum a demonstrat desfăşurarea conflictului, geţii care l-au înfruntat pe Lysimah s-au dovedit buni cunoscători ai modului de acţiune a macedonenilor.

Datele arheologice vin în sprijinul aprecierilor potrivit cărora în lumea getică avea loc, în perioada respectivă, un proces de reunire a triburilor şi uniunilor de triburi în formaţiuni mai puternice, care datorită potenţialului economic şi demografic pe care îl cumulau puteau să acţioneze eficace împotriva adversarilor. Asemenea formaţiuni sunt atestate de izvoare cu prilejul unor evenimente importante cum au fost războaiele de apărare împotriva oştilor macedonene conduse de Alexandru cel Mare, Zopyrion şi Lysimah în zonele sudice ale teritoriilor de locuire geţi. Fiecare dintre formaţiunile respective a barat printr-o tenace rezistenţă căile principale de expansiune dinspre sud, est şi vest ale forţelor care încercau să pătrundă în zona de locuire getică.

Exercitându-şi autoritatea asupra unor arii mult mai întinse decât acelea cuprinse în perimetrele triburilor şi uniunilor de triburi, având la dispoziţie oştiri nu numai mai numeroase dar şi mai bine organizate şi înzestrate, dispunând de un număr relativ mare centre de puternic fortificate, conducătorii formaţiunilor getice din acea perioadă - cărora izvoarele antice le atribuie titlul de basilei - au fost în măsură să introducă elemente novatoare de ordin strategic şi tactic în purtarea războaielor defensive. Toate acestea şi-au pus vizibil amprenta şi asupra modului de gândire şi de acţiune al marelui rege Dromichaites care prin viziunea lui politică şi prin capacitatea militară s-a ridicat la nivelul celor mai iscusiţi comandanţi de oşti din epocă.

Prima luptă între geţi şi macedoneni s-a dat la scurt timp după bătălia de la Ipsos, după unele izvoare în anul 300 sau 299 a.Chr., Lysimah „avu de înfruntat nişte bărbaţi foarte pricepuţi în războaie şi care îl întreceau cu mult prin numărul lor” (Pausanias, I,9,7). Biruinţa geţilor a fost deplină: „El însuşi [Lysimah] ajunse într-o primejdie cât se poate de mare şi scăpă cu fuga. Fiul său, Agatocles, care-l sprijinea atunci în luptă pentru prima oară, fu luat prizonier de către geţi” (Pausanias, I,9,7). Înfrânt şi în alte lupte, date în anii următori, Lysimah a fost nevoit să încheie, prin anul 297 a.Chr., pacea cu Dromichaites. În schimbul eliberării lui Agatocles, geţii au obţinut restituirea teritoriului de peste fluviu, ocupat anterior de macedoneni.

Lysimah a încheiat această pace dezavantajoasă pentru el constrâns şi de alte evenimente, anume disputele declanşate, încă din 298 a.Chr., pentru stăpânirea Macedoniei. Dar, pentru a doua oară, în anul 292 a.Chr., Lysimah a hotărât să pornească un război de proporţii împotriva formaţiunii statale geţice a lui Dromichaites, ale cărei întărire şi spor de autoritate le considera ca fiind în detrimentul său. Pentru a-şi putea concentra forţele principale împotriva geţilor Lysimah a realizat, în prealabil, o dezangajare de pe teatrul de acţiuni militare din Macedonia, încheind pace cu cel mai tenace rival din acel timp, generalul macedonean Demetrios Poliorcetes. Oastea cu care Lysimah s-a îndreptat împotriva adversarilor nord-dunăreni a fost mult mai numeroasă decât cea de care dispusese în anul 300/299 a.Chr. Efectivele ei, apreciate de Polyainos la 100.000 de oameni, i-au impresionat pe contemporani.

Împotriva acestui inamic periculos regele Dromichaites a aplicat cu deplin succes strategia „pământului pârjolit” a cărei esenţă consta în organizarea unei apărări tenace pe aliniamente succesive, adversarul fiind continuu hărţuit, lovit prin surprindere, în special la punctele obligate de trecere şi împiedicat să se aprovizioneze. Astfel se face că deşi după ce a pătruns în teritoriul getic oastea lui Lysimah a reuşit să cucerească o serie de aşezări, inclusiv câteva fortificate, a fost pusă nu peste multă vreme într-o grea situaţie. Căci peste tot, ea a găsit pământul pustiit, iar Dromichaites şi-a păstrat forţele intacte, retrăgându-se - după obişnuitele acţiuni de hărţuire - fără să angajeze o bătălie hotărâtoare. Oboseala, foamea şi setea au început să facă ravagii în rândurile macedonenilor.

 Diodor din Sicilia scrie limpede în această privinţă: „Armata lui Lysimah era chinuită de foame. Prietenii îl sfătuiau pe rege să scape cum va putea şi să-şi mute gândul că oastea lui l-ar putea salva. Lysimah le răspunse însă că nu era drept să-şi părăsească ostaşii şi prietenii, sigurându-şi lui o scăpare ruşinoasă” (Diodor din Sicilia, XXI,12,1). În momentul în care capacitatea combativă a armatei lui Lysimah se diminuase, oştenii conduşi de Dromichaites au atacat-o decisiv şi au capturat-o în întregime. Evenimentul - mai ales datorită împrejurărilor insolite în care se petrecuse - a produs o vie impresie asupra unor autori antici. Plutarh a consemnat următorul moment, evocat şi de alţi autori pentru valoarea lui simbolică: „învins în Tracia de către Dromichaites şi silit să se predea împreună cu toată oştirea din pricina setei, după ce bău apă şi ajunse sclav, Lysimah spuse: O zeilor, pentru cât de mică desfătare m-am făcut rob, din rege ce eram!” (Plutarh, Basileon apofthegmata kai strategon: Lysimachos).

Astfel, în timp ce „tactica scitică” s-a practicat e spaţii vaste, slab locuite şi lipsite îndeobşte de centre economice, de către neamuri nomade, crescătoare de vite, cărora le era uşor să se retragă continuu cu avutul lor mobil din calea adversarilor până când aceştia, sleiţi de forţe şi înfometaţi, piereau sau luau calea întoarcerii, tactica „pământului pârjolit” s-a aplicat la geţi de către o populaţie sedentară şi pe un spaţiu nu numai redus, ci şi relativ dens populat. În primul caz, pustiul exista de la natură şi vastitatea lui juca rolul esenţial în înfrângerea adversarilor, împotrivirea cu arma în mină rămânând episodică; în cel de-al doilea, „pustiul” trebuia creat artificial, prin evacuări sau distrugeri de bunuri, implicând mereu un sacrificiu premeditat şi conştient, iar distanţele mici făceau ca efortul militar să constituie un factor de bază, cu efect decisiv în obţinerea victoriei pe câmpul de luptă. Tactica nu cerea provocarea unor distrugeri pe suprafeţe mari, ci în limitele strictului necesar, pe itinerarele urmate de inamic, în aşa fel încât acesta, oriunde şi oricât ar fi mers, întâlnea mereu în cale "pustiul". Această tactică tradiţională, originală şi ingenioasă a „pământului pârjolit” aplicată şi cu acest prilej de geţi este descrisă cu lux de amănunte de Herodot. Este de reţinut şi constatarea că procedeul „pârjolirii” a avut întotdeauna, în diverse situaţii, nu numai o valoare tactică, ci şi una strategică. Acesta e cazul şi în confruntarea dintre Dromichaites şi Lysimah, în cadrul căreia folosirea de către geţi a acestei practici a avut un rol important în obţinerea victoriei.

Dacă în timpul războiului Dromichaites şi-a demonstrat calităţile proprii unui mare comandant de oşti, după victorie el s-a dovedit un om politic şi diplomat de excepţie, învinşii, inclusiv regele Lysimah, au fost duşi în cetatea Helis (nelocalizată până acum), unde au fost bine trataţi şi ospătaţi, iar soarta lor supusă spre dezbatere adunării poporului, organismul de decizie în entitatea statală condusă de Dromichaites. Episodul este înfăţişat de Diodor din Sicilia, care zăboveşte asupra concepţiei lui Dromichaites despre bazele păcii - o concepţie ce depăşea vizibil moravurile şi etica epocii: „Ajungând oştirea lui Lysimah în puterea tracilor, aceştia se strânseră la un loc - alergând în număr mare - şi strigară să le fie dat pe mână regele prizonier, ca să-l pedepsească. Căci - spuneau ei - poporul, care luase parte la primejdiile [războiului], trebuie să aibă dreptul de a chibzui asupra felului cum să fie trataţi cei prinşi. 

Dromichaites fu împotriva pedepsirii regelui şi-i lămuri pe oşteni că este bine să-l cruţe pe bărbatul acesta. Dacă l-ar omorî pe Lysimah - spunea el -, alţi regi au să-i ia domnia şi se prea poate ca regii aceştia să fie mult mai de temut decât înaintaşul lor. Dar cruţându-l pe Lysimah, acesta - cum se şi cuvine - are să se arate recunoscător tracilor, care i-au dăruit viaţa. Iar locurile întărite, aflate mai înainte vreme în stăpânirea tracilor, ei le vor dobândi înapoi fără nici o primejdie” (Diodor din Sicilia, XXI,12,3). În cadrul ospăţului la care Lysimah şi cei din anturajul lui au fost trataţi cu mâncăruri alese, din vase scumpe, în timp ce geţii au luat demonstrativ un prânz modest, Dromichaites l-a întrebat pe regele macedonean: „de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri [...]? De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ţi duci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber?” (Diodor din Sicilia, XXI,12,6). 

Prin acest dialog autorii antici au vrut să sublinieze valoarea etic-umană a pildei, iar faptul că prizonierii luaţi de oştenii lui Dromichaites nu au fost ucişi, nici rău trataţi, nici transformaţi în sclavi sau vânduţi ca atare, nici eliberaţi pentru despăgubiri exorbitante - aşa cum considerau normal să procedeze învingătorii de alte seminţii -, ci puşi în libertate din raţiuni politice superioare, evidenţia voinţa geţilor de a convieţui în pace şi înţelegere cu vecinii, în schimbul eliberării, Lysimah a acceptat să restituie geţilor teritoriile ocupate în dreapta Dunării, inclusiv aşezările întărite, şi s-a angajat să se abţină pe viitor de la acte agresive împotriva lor. Pacea a fost întărită printr-o căsătorie contractată între Dromichaites şi fiica lui Lysimah.

După războiul din anul 292 a.Chr. nu se mai cunosc alte conflicte militare între entităţile getice de la nord de Dunăre şi statul elenistic condus de Lysimah. De altfel, acesta a reintrat imediat după prizonieratul getic în disputele pentru stăpânirea Macedoniei.

Read More

Razboaiele dacilor pana la venirea lui Burebista (II)

ONFRUNTĂRILE GEŢILOR CU SCIŢII

Expediţia macedoneană din anul 339 a.Chr., i-au surprins pe geţi angajaţi într-o acerbă rezistenţă împotriva vechiului lor adversar de la est - sciţii. Judecând după materialele arheologice descoperite şi mărturiile scrise, uniunile de triburi dominate de geţi ajunseseră să dispună de un potenţial economic şi militar suficient pentru a riposta adeseori cu succes repetatelor tentative scitice de înaintare spre vest şi de implantare în Câmpia Munteniei. Această realitate explică faptul că sciţii, incapabili să înfrângă singuri împotrivirea geţilor, au început să caute aliaţi la alte neamuri vecine. Astfel s-a ajuns, episodic, la unele înţelegeri între sciţi şi macedoneni, al căror scop era prinderea într-un „cleşte” de importanţă strategică a teritoriilor getice. Realizarea unor astfel de alianţe temporare a fost vizibil facilitată de faptul că puterea macedoneană tindea în vremea aceea să se extindă spre litoralul vest-pontic şi spre gurile Dunării. Politica expansionistă a statului macedonean căpătase un impuls deosebit după ce la cârma lui venise în anul 359 a.Chr. un conducător remarcabil, regele Filip al II-lea.

Armata macedoaneană a lui Filip era formată din infanterie şi cavalerie, la care se adăugau trupe speciale de asediu (care executau diverse „lucrări genistice”) şi de „artilerie” (acestea mânuiau maşinile de asediu). Datorită faptului că pedestraşii macedoneni erau inferiori pe câmpul de luptă hopliţilor greci, falanga - în organizarea dată de Filip - a fost concepută exclusiv ca o masă compactă de izbire. Cu o armată superioară ca organizare, dotare şi tactică tuturor oştirilor cunoscute până atunci, regatul macedonean a reuşit să-şi extindă autoritatea asupra statului odris, pe care formal nu l-a desfiinţat, dar a instalat pe teritoriul lui garnizoane puternice şi l-a subordonat din punct de vedere politic şi economic. De aici, în mod firesc, Filip al II-lea a căutat să împingă frontiera regatului macedonean spre Dunăre, aşa cum năzuiseră, la timpul lor, şi regii odrişi.

Dacă politica expansionistă a Macedoniei întâmpinase spre vest împotrivirea illyrilor, spre est şi sud riposta polisurilor greceşti şi - în măsura în care le mai îngăduiau forţele - a stătuleţelor ce succedaseră regatului odris, spre nord ea s-a lovit de rezistenţa geţilor şi a unor triburi trace libere, precum şi de sciţi care, de dincolo de Dunărea maritimă, interveneau intermitent dar primejdios, prin culoarul dintre fluviu şi mare, în desfăşurarea unor evenimente din Peninsula Balcanică.

Preocupat de problemele complicatelor relaţii cu lumea greacă şi odrisă, Filip al II-lea nu se arătase la început îngrijorat de înaintarea spre sud a uniunii de triburi scitice conduse de Ateas. Singura rezistenţă întâmpinată de sciţi a fost aceea a geţilor. O asemenea rezistenţă este atestată în zona de nord a teritoriului dintre Dunăre şi mare din partea „histrienilor”, conduşi de un rege (Histrianorum rex) al cărui nume nu s-a consemnat (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX,2,1-2) dar sub această denumire trebuie înţeles un conducător din regiunea respectivă.

Tocmai conflictul sciţilor cu geţii a fost punctul iniţial al tensiunii survenite între Ateas şi Filip al II-lea, urmată curând de expediţia macedoneană din anul 339 a.Chr.. Pus la un moment dat în mare dificultate de către „histrieni”, Ateas - bazându-se pe bunele relaţii avute cu Macedonia - a solicitat sprijinul lui Filip al II-lea, căruia i-a promis, potrivit relatării lui Trogus Pompeius, „să-l lase urmaş la domnie în Sciţia” (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX,2,1-2). Filip i-a satisfăcut cu promptitudine rugămintea, dar, între timp, regele „histrienilor” a murit şi Ateas, redresându-şi situaţia, a trimis înapoi detaşamentul macedonean, căruia nu i-a plătit „nici măcar cheltuielile drumului” (Trogus Pompeius, IX,2,5). Deoarece Ateas a refuzat să-şi respecte promisiunile sau să achite despăgubirile cerute de Filip, acesta a întrerupt asediul Byzantionului - în care se afla angajat - şi a pornit cu oştirea împotriva sciţilor, cărora le-a provocat o înfrângere zdrobitoare, însuşi regele acestora căzând pe câmpul de luptă. Resturile sciţilor au fost aruncate peste Dunăre, de unde nu au mai făcut ulterior decât sporadice incursiuni la sud de fluviu, până spre sfârşitul secolului al III-lea sau începutul secolului al II-lea a.Chr.

CONFLICTUL DINTRE GEŢI ŞI ALEXANDRU CEL MARE

Triburile getice, ca şi alte neamuri din Balcani, au sperat că după moartea lui Filip al II-lea primejdia macedoneană avea să se diminueze. Ele au adoptat o atitudine mai fermă împotriva ameninţării macedonene şi au strâns relaţiile cu tracii, triballii şi illyrii. În felul acesta se contura o alianţă mai largă a geţilor cu celelalte neamuri din Balcani împotriva expansiunii macedonene, alianţă ce a devenit cu atât mai redutabilă cu cât sub Alexandru (335-323 a.Chr.), tânărul succesor al lui Filip al II-lea, statul macedonean înregistra şi o puternică criză lăuntrică.

Această situaţie l-a determinat pe Alexandru ca în primăvara anului 335 a.Chr. să pornească în fruntea unui corp expediţionar, care număra 30.000 de luptători, împotriva triballilor, illyrilor şi geţilor de la nord de Haemus. Lăsând la stânga cetatea Philippi şi masivul Orbelon (Ciandag), oastea macedoneană a trecut râul Nestos (Mesta) şi a pătruns, după zece zile de marş, în Munţii Balcani. Aici a avut loc o primă luptă cu tracii, care ocupaseră trecătoarea. Tactica adversarilor lui Alexandru a fost foarte ingenioasă. „Ei - relatează scriitorul roman de origine greacă Arrian - aduseră căruţe şi, punându-le înaintea lor, le foloseau drept metereze, ca să se lupte de pe ele, dacă ar fi fost atacaţi, în acelaşi timp se gândeau să prăvălească căruţele asupra falangei macedonenilor din locul cel mai abrupt al muntelui. Ei îşi închipuiau că, cu cât vor întâlni şi vor izbi căruţele o falangă mai compactă, cu atât o vor împrăştia mai bine prin violenţa ciocnirii" (Arrian, Anabasis, I,1,7). Replica tactică a regelui macedonean a fost la fel de ingenioasă: „Alexandru stătu la sfat cum să treacă muntele cât mai fără primejdii. După ce a hotărât că primejdia trebuie totuşi înfruntată deoarece nu exista trecere prin altă parte, porunci hopliţilor ca, atunci când vor fi slobozite la vale căruţele [de către traci], cei cărora lăţimea drumului le îngăduia să rupă rândurile să se risipească, ca să poată trece căruţele printre ei. 

Cei stânjeniţi de strâmtoare, să se strângă şi să se culce la pământ şi să-şi aşeze scuturile unul lângă altul, cu toată grija, în aşa fel încât căruţele care vor veni cu putere să treacă peste ele - după cum e firesc - fără a-i vătăma. Faptele se petrecură întocmai după cum poruncise şi plănuise Alexandru” (Arrian, Anabasis, I,1,8-9). În lupta care a urmat, oastea macedoneană a respins adversarii, dar tentativa acestora de a destrăma falanga pentru a putea să o nimicească constituie o dovadă că tracii intuiseră exact în ce consta tăria formaţiei inovate de Filip al II-lea şi căutau soluţii pentru a o anihila.

În continuare oastea macedoneană s-a îndreptat, prin munţi, spre teritoriul locuit de tribali. Informat din vreme, regele acestora, Syrmos, a ordonat evacuarea populaţiei - femei şi copii - spre malurile Istrului, unde a fost adăpostită într-unul din ostroavele marelui fluviu. După o tentativă de rezistenţă la râul Lyginos (probabil Roşită), luptătorii lui Syrmos s-au retras, la rândul lor, spre Dunăre.

Trei zile mai târziu a ajuns la fluviu şi oastea macedoneană. Acolo ea era aşteptată de „corăbii de război sosite de la Byzantion prin Pontul Euxin şi pe fluviu” (Arrian, Anabasis, I,3,3). Aceste corăbii trebuie să fi servit fie la aprovizionarea oastei care acţiona pe uscat sau la împrospătarea ei cu noi efective, fie pentru asigurarea trecerii acesteia peste fluviu - ceea ce ar implica existenţa unei intenţii în acest sens încă de la pornirea expediţiei -, fie, în sfârşit, la intimidarea neamurilor getice riverane.

Punctul de pe Dunăre unde s-a aflat ostrovul pe care se refugiaseră triballii ar putea fi localizat într-o zonă cuprinsă între gurile Jiului şi Vedei (după unele opinii mai noi ar fi vorba de ostrovul Belene, situat în amonte de Zimnicea, jud. Teleorman). Alexandru a încercat să efectueze „o debarcare forţată” pe ostrov, trecând acolo arcaşi şi hopliţi cu navele pe care le avea la dispoziţie. Dar, datorită rezistenţei triballilor adăpostiţi în ostrov, malurilor abrupte ale acestuia şi curentului puternic care antrena navele în aval, tentativa a eşuat.

Aflând de apropierea oştirii lui Alexandru, geţii au concentrat pe malul opus al Dunării o puternică oaste formată din peste 10.000 de pedestraşi şi circa 4.000 de călăreţi, cu care „voiau să-l împiedice dacă ar fi încercat să treacă la dânşii” (Arrian, Anabasis, I,3,5). Judecând după mărimea efectivelor, această oaste nu putea să aparţină decât unei uniuni de triburi puternice, probabil aliată cu triballii lui Syrmos şi venită în sprijinul lor. Modificându-şi planul iniţial, Alexandru Macedon a renunţat la ideea debarcării pe ostrov şi a decis, în schimb, să pornească o acţiune pe malul stâng al fluviului, împotriva aliaţilor tribalilor. Cu corăbiile pe care le avea la dispoziţie, cu monoxile adunate din zonă – „căci acestea, se aflau din belşug, deoarece locuitorii de pe malurile Istrului le folosesc pentru pescuit în Istru sau când merg unii la alţii pe fluviu [...]” (Arrian, Anabasis, I,3,6) - şi cu mijloace improvizate (burdufuri umplute cu paie). Alexandru a trecut Dunărea în cursul nopţii însoţit de circa 1.500 de călăreţi şi vreo 4.000 de pedestraşi. Profitând de întuneric, macedonenii au înaintat prin holdele bogate urmând malul fluviului, astfel că au apărut „neobservaţi” (Arrian, Anabasis, I,4,1) în apropierea oastei getice. Realizarea surprinderii de către macedoneni a jucat un rol important în deznodământul confruntării care a avut loc, căci geţii „rămăseseră uimiţi de îndrăzneala cu care [oastea lui Alexandru] într-o singură noapte trecuse atât de uşor cel mai mare dintre fluvii, Istrul, fără să facă pod la locul de trecere” (Arrian, Anabasis, I,4,3). Deşi macedonenii au realizat surprinderea la forţarea fluviului, acest fapt nu a determinat dezorganizarea războinicilor geţi şi nu a fost de natură să-i facă pe localnici să renunţe la luptă.

Regele macedonean a adoptat un dispozitiv diferit de acela utilizat în confruntările anterioare cu tracii şi triballii. Ţinând seama de inferioritatea în efective a trupelor proprii şi pentru a le proteja faţă de acţiunile de hărţuire ale adversarului, el a ordonat falangei, a cărei comandă a fost încredinţată lui Nicanor, să adopte „o formaţie pătrată” (Arrian, Anabasis, I,4,2), spre a înfrunta atacurile geţilor din orice parte ar fi venit. Cavaleria, sub comanda personală a regelui, a fost dispusă la aripa stângă a falangei, cu misiunea principală de a fi introdusă în luptă în momentul decisiv pentru a ataca în flancul şi spatele oastei getice şi totodată, pentru a contracara o eventuală tentativă de încercuire efectuată de aceasta.

Geţii au primit, iniţial, lupta în câmp deschis cu cavaleria adversă, dar sosirea falangei i-a obligat să se retragă spre o aşezare fortificată ce se afla „la o depărtare de o parasangă de Istru” (Arrian, Anabasis, I,4,4), adică la aproximativ 5.500 m. Retragerea s-a efectuat în ordine, fiind acoperită de elemente de siguranţă. Constatând că falanga macedoneană, urmărindu-i de-a lungul fluviului, înainta în grabă – „ca nu cumva pedestraşii să fie încercuiţi de geţii care stăteau la pândă” (Arrian, Anabasis, I,4,4) -, oastea getă a părăsit fortificaţia fără luptă; femeile şi copiii au fost urcaţi pe cai şi transportaţi departe de linia Dunării, „prin locuri singuratice” (Arrian, Anabasis, I,4,4). Motivele acestei retrageri sunt arătate clar de izvorul antic: „oraşul nu era bine întărit” (Arrian, Anabasis, I,4,4), iar localnicii, apreciind situaţia, preferaseră să se pună la adăpost în altă parte, fără a se mai lăsa supuşi unui asediu neavantajos.

Apărarea geţilor a produs o puternică impresie în lumea antică şi a fost consemnată în jurnalul generalului macedonean Ptolemaios, participant la evenimente, printre momentele memorabile ale epocii. Marea înfruntare de pe linia Dunării din anul 335 a.Chr. a dus la spulberarea planurilor macedonene de penetraţie în adâncimea spaţiului getic. Pe de altă parte ea a probat o dată mai mult că arta militară a acestora se maturizase, observându-se evidente influenţe ale popoarelor de stepă, aplicând procedee de luptă ingenioase în funcţie de situaţiile intervenite pe câmpul de bătălie. Tactica aplicată - întinderea de capcane, hărţuirea adversarului, evacuarea populaţiei civile şi a avutului, retragerea luptătorilor în locuri dinainte stabilite etc. - a etalat unele din trăsăturile esenţiale ale artei militare a autohtonilor.

Localizarea aşezării fortificate părăsite de geţi rămâne incertă. Numeroşi specialişti înclină să o identifice cu Zimnicea, unde s-a descoperit o aşezare cu întărituri slabe databile în perioada când a avut loc confruntarea, dar aceasta este situată nu la 5.500 m depărtare, ci chiar lângă fluviu. Ceea ce rămâne sigur este faptul că aşezarea constituia fie centrul uniunii tribale care l-a înfruntat pe Alexandru Macedon, fie, mai probabil, una dintre fortificaţiile importante ale acesteia.

După ce a prădat bunurile pe care geţii nu reuşiseră să le transporte cu ei şi a distrus aşezarea „până la temelie” (Arrian, Anabasis, I,4,5), oastea macedoneană a retrecut fluviul, instalându-se pentru câtva timp în tabără. Aici a primit Alexandru solii de pace şi supunere din partea triballilor, a triburilor trace şi illyre din zonele învecinate şi a celţilor stabiliţi, în secolul al IV-lea a.Chr., în văile Savei şi Dravei.

Expediţia militară condusă de Alexandru s-a încheiat cu rezultatele scontate de macedoneni: temerara uniune de triburi condusă de Syrmos, care dăduse atât de lucru regilor odrisi şi apoi lui Filip al II-lea, fusese liniştită; tracii până atunci liberi şi geţii dintre Haemus şi Istru au devenit, vrând-nevrând, supuşi sau „prieteni” ai regatului macedonean. Ca urmare, frontiera nordică a regatului macedonean a fost asigurată în perioada războaielor de cucerire declanşate nu peste multă vreme de către Alexandru cel Mare în Asia. Existenţa unor aşezări fortificate şi a unei oştiri care a fost în măsură să se înfrunte cu falanga macedoneană, modalităţile originale de purtare a războiului sunt probe concludente ale sincronismului dezvoltării istorice pe aceste meleaguri cu stadiul de civilizaţie care caracteriza în acea epocă sudul Europei.

Read More